Arheologie de apartament – astazi, dulapul

O stiti p-aia cu roackerul care se spala si dupa 3 straturi de jeg gaseste tricoul cu metallica? Eh…am patit-o aseara sub o forma usor alterata. Pe la un comod 7 PM, stateam cu o carte in pat (da, mai practic si asa ceva) cand ce-o apuca pe nevasta-mea? Cautatul prin dulap. DUlapul la noi e un fel de gaura neagra, triunghiul bermudelor, ce vreti voi: daca ai bagat ceva acolo, pai bagat ramane. E mititel saracul, si din cauza de criza tre’ sa suporte doua garderobe (adica a ei, si hainele pe care nu le mai port si de care nu e loc pe canapea, fotoliu, lustra, frigider, pat, sub pat, si alte locatii secrete pe care nu le dezvalui ca se prinde nevasta-mea si face ordine prin ele de nu le mai gasesc in veci).

Eh, si revenind, isi aminteste ea ca are ceva bluza bagata in triunghiul bermudelor, de care are fix nevoie a doua zi. Dar fiiixx, fara nu se poate. Deh, frig afara, “venirea iernii ne-a luat prin surprindere” mai ceva ca pe autoritatile locale cand da prima zapada, si am zis ca atata vreme cat nu e nevoie sa-mi misc eu fundul din pat, poa’ sa caute prin dulap. Si se apuca, si da-i, si scoate, si scoate, si selecteaza, si sorteaza, si pune pe caprarii. Eu, cu nasul in carte, nici nu mi-am dat seama cand in jurul neveste-mii a crescut un munte de haine din care abia i se mai vedeau capul si manutzele alea doua cu care scotea, scotea, scotea, de ma si miram unde naiba au incaput atatea intr-un singur dulap.

Cu ocazia asta am constatat doua lucruri: unu, ca nevasta-mea are mai multe perechi de blugi decat am eu de chiloti, si ca exista cu siguranta o distorsiune spatiu-timp in interiorul dulapului meu care-i permite sa stocheze muuult mai mult decat ai putea crede privindu-l de la exterior. Cam ca o posetuta din aia de dama in care incap agende, telefoane, machiaje, portofel, 10001 alte nimicuri, pixuri, caiete, si in care ar incapea cu siguranta si o bomba nucleara, o racheta sol-sol sau, cine stie, chiar un elicopter mai mic.

Mai departe pe drumul hainelor am constatat ca se pot face descoperiri arheologice in dulapul propriu si personal fara ca macar sa ai nevoie sa iti batucesti degetele dand la cazma: am retrait amintiri dragi revazandu-mi tricouri din vremea cand inca mai purtam marimea L (intre timp s-au adaugat vreo doua X`uri cu indulgenta), pantalonii de piele din vremurile de metalist rebel (vremuri aproximativ contemporane cu anii cand tricourile L intrau pe mine fara sa le pocneasca cusaturile), o pereche de chiloti contemporana probabil cu bunica (zic asta fiindca nu-mi amintesc sa-i fi purtat vreodata!!) si…piesa de rezistenta…da, ati ghicit, TRICOUL CU METALLICA, numai ca nu era al meu, era al neveste`mii si nu`l mai vazuse de cand ne-am mutat impreuna si a facut greseala sa-l depoziteze in dulapul fara fund.

In fine, ca orice arheolog care se respecta, dupa ce a dezgropat toate artefactele, a purces la clasificarea si aranjarea lor pe caprarii, tricouri la tricouri, blugi la blugi, prosoape (inclusiv unul din “zestrea” personala, cu care am venit de-acasa cand m-am mutat in Bucuresti), si punerea lor inapoi in situl arheologic pentru conservare. Si atunci, s-a intamplat minunea: pentru prima data din timpuri imemorabile…usile dulapului S-AU INCHIS! Lipite, frumos, la dunga, cum nu le-am mai vazut de muuulta vreme…ma simteam aproape ca restauratorii aceia care redau stralucirea de odinioara monumentelor abandonate. Numai ca eu nu pusesem umarul la munca deloc, doar privisem pasiv din pat cum gramada de lucruri si lucrusoare pe care le credeam pierdute pe vecie erau inventariate si clasificate pentru posteritate. Si tocmai cand nevasta-mea se ridica de jos si inchidea dulapul, m-am gandit ca as putea face cea mai porceasca faza din univers: sa-i cer un tricou de la fundul gramezii…

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

For polis, tu spic inglish iz nat obligateishan

Saptamana trecuta am pus palma`n fund si sacu`n spate si am plecat un pic la Susheava`ntre cetatz`. Descurcaret cum ma stiti, mi-am programat plecarea exact cand o pereche de colegi de la munca aveau concediu si plecau, la randul lor, spre Suceava ca sa vada manastirile si de-acolo sa plece spre Maramures.  Asa c-am picat la intelegere: ei ma transporta pana la Suceava cu otomobilu`, eu le fac turul manastirilor cu ghidaj cu tot. Si ne-am pornit la drum, dara.Drumul European 85, ca sa fiu mai precis. Eh, si-am mers noi, si-am tot mers, zi de vara (ma rog, toamna) pana`n seara, etc etc.

Pe drum, eu ma laudam cu soferii romani: uite dom`le, ce prietenosi sunt, va blitzeaza din faruri sa va atentioneze ca e radar in fata, sa nu v-o luati. Mai tarziu aveam sa aflu de ce blitzau de fapt soferii cu pricina.

De specificat doua lucruri: colegii mei sunt ambii americani; acolo iti iei permisul la 16 ani si ai de invatat cateva reguli de baza – iar de-acolo, drum bun nenicule, si praf sub roti. Aici ti-l iei la 18 din 4 incercari si-a 5a cu spaga, si ai de facut 1001 teste gen probleme de fizica: “daca masina albastra pleaca din punctul A la lumina verde a semaforului iar camionul verde pleaca din punctul B la lumina portocalie, care este viteza cu care cei doi se vor izbi frontal unul in celalalt cauzand morti, raniti, si stiri de la ora 5?” . De asemenea, acolo nu exista nici o regula care sa oblige soferul sa tina luminile aprinse in timpul zilei, prin urmare colegii mei, neinformati fiind, nu le-au aprins. La noi, pe drum european, tre’ sa ai farurile aprinse pe “faza de intalnire”, ca sa folosesc limbajul specific al testelor auto.

Eh, si-am mers noi cale de vreo 300 si ceva de km fara faruri, in timp ce “soferii romani prietenosi” ne blitzau. Nu ca venea radarul, ci ca sa le aprindem. Eu, copac, habar n-aveam ca ei nu le-au aprins, una la mana, si uitasem complet ca trebuie aprinse, doua la mana. Eh, si-aproape de destinatia finala, intr-un satuc uitat de lume de la granita dintre judetele Neamt si Suceava, hop tablagiul in mijlocul drumului. Face semn din batzu` ala al lui, tragem pe dreapta, vine la geam. Trecem peste faptul ca politia nu are voie sa opreasca in trafic masini de corp diplomatic (numere albastre CD sau TC) si mai trecem si peste faptul ca pe langa noi zburau unii smecheri cu peste 100 la ora in localitate – tablagiul era ofuscat rau ca n-avem farurile aprinse. Si vine, precum ziceam, la geam. “`Na ziua, actele si permisul la control”.

Ai mei, calmi, intreaba, cum erau invatati de-acasa, “what seems to be the problem, officer?”. Ala o tine pe-a lui “ACTE-LE si PER-MI-SUL LA CON-TROL”, de parca daca silabisea, oamenii ar fi inceput brusc sa inteleaga limba romana. Pana la urma mi se face mila de dom’ politist si le traduc eu “licence and registration”. Scot oamenii actele, nici n-apuca sa le`ntinda ca vede omu’ hartii de ambasada si isi da seama ca a cam imbulinat-o, asa ca baiguie un “iz ochei, iz ochei” si le face semn sa puna actele la loc.  Totusi incearca sa ne faca un pui de bine, ca sa nu ne opreasca si alti colegi de-ai lui mai incolo: “iu…iu niiid…niid tu…faruri!!”. Pe mine deja ma busea rasul in spate dar incercam din rasputeri sa ma abtin. Mai incearca odata: “iu nid tu…nid tu open..za…za FARURI!”. Ai mei se uitau ca matza-n calendar, de un’ sa stie ei ce-i ala far?

Intr-o ultima incercare disperata, politistul baga mana pe geam si aprinde el farurile. Americanu’ de la volan se prinde si el si isi cere scuze politicos: “oooh, i didn’t know i had to have those on”. Eh…si-acum urmeaza faza la care m-am dat cu capul de tetiera si mi-am muscat limba ca sa nu izbucnesc intr-un ras din ala isteric, ca poate-mi dadea nea` tabla amenda pentru ultraj: baga mana pe geam, arata disperat spre comutatorul farurilor si scoate pruna: “In Rumeinia…dis..DIS IZ OBLIGATEISHĂN! O-BLI-GA-TEI-SHĂN!” apoi ne face semn sa plecam.

Ce-am invatat noi din experienta asta? ca la Campina la scoala de agenti limba engleza nu e materie o-bli-ga-tei-shan, drept urmare, sa`l fereasca dumnezo` pe turistul strain care-ar avea vreodata nevoie de ajutorul politiei in Romania.

V-am pupat pe portofeleishan, si s-auzeishan de bine!

Pourquoi lancez-toi des pierres a la fenetre si l’ATV n’est pas le tienne?

Adica, “De ce dai ma cu piatra-n geam daca nu-i al tau ATV`ul?” . Asta e raspunsul pe care un cetatean, sa-l notam cu X si sa-l numim Pierre, sau orice alt nume stereotipic francez, conteaza prea putin, l-a primit de la autoritatile romane dupa ce un binevoitor a binevoit sa-l usureze de povara ATV`ului cu care venise sa se distreze in tara.

Se da, asadar, urmatoarea ecuatie: o tara oarecare, R, cu proprietatea de a avea peisaje sublime dar de a fi, din pacate, locuita, atrage interesul investitorului X (acelasi din paragraful de mai sus) iar respectivul isi face aici oareshce biznis. Cum omu’ tre’ sa se mai si distreze dupa atata munca (da, stiu, suna ciudat cuvantul asta, “munca”, in tara R el e  echivalat cu o necunoscuta si trecut in cartea marilor mistere ale lumii), X isi cheama din tara lui, s-o notam cu F, niscai prieteni, care nu vin cu mana goala: vin cu o duba de piese de schimb si echipamente, si niscai ATV`uri, pentru ca, asa cum spuneam mai devreme, tara R e binecuvantata cu peisaje sublime numai bune de strabatut cu ATV`ul. Printre masinariile de care vorbeam se afla si cea a lui X, proprietate personala, inmatriculat si asigurat in tara F. Pana aici, nimic mai frumos: concediu, prieteni, catarat pe stanci cu ATV`ul, da’ cum toate lucrurile bune trec mai intai prin stomac, lui X si prietenilor sai li se face foame. Asa ca trag la birtul satesc, singurul loc unde se putea gasi ceva potol. In localul cu pricina, notat BdZ (bar de zi), oamenii mananca, se simt bine, iar cand ies, descopera cu stopoare ca ATV`ul lui X prinsese picioare si plecase la plimbare. De notat e ca ATV`ul lui X era singurul din cele parcate in fata BdZ care NU avea cheile in contact. Ironia soartei, zic, nu?

Eh, dar X al nostru nu isi smulge parul din cap, nu se da cu coatele de pamant urland de durere, ci cheama calm politia, ca sa raporteze furtul, nefacandu-si griji de vehiculul propriuzis – paza buna trece primejdia rea, asa ca era asigurat inclusiv impotriva furtului. Daaar aici intra in scena si implicit in ecuatia noastra, tablagiul Y. Tablagiul Y apare la fata locului, ia declaratii, si refuza sa elibereze lui X un act constatator al furtului, cu ajutorul caruia povestea noastra s-ar fi incheiat aici. Lui Y ii place sa tergiverseze, ii place birocratia si mai ales, ii place sa-si bata joc de om, ca asta e prima lectie pe care o invata in scoala de tablagii satesti din R toti cei care vor sa devina aparatori ai legii. Desigur, exista si politisti in R care merita acest nume, si care isi fac meseria cu onoare. Din pacate, Y nu era unul dintre ei. Prin urmare, Y ia declaratii de la diversi “martori” care se jura pe ce-au ei mai scump ca in parcarea cu pricina nu erau decat 4 ATV`uri si un bus, nicidecum 5 cum sustine, a naibii japita! amicul X, care, in fond, nu dorea sa pagubeasca pe nimeni, ci doar sa-si recupereze propria paguba. Insa in R, corb la corb nu-si scoate ochii, asa ca cine-ar fi depus marturie in favoarea lui X cand in afacere erau, cu siguranta, implicati cunoscuti de-ai lor, care ar fi intrat la bulau pentru un nenorocit de ATV de 12 mii de euro, un ciuruc?

Cu o repeziciune demna de invidiat, justitia din R a inchis cazul si a concluzionat ca cetatenii din urbea montana sunt curati ca lacrima si nu mint, insa, al naibii X, e un mincinos si jumatate care nu vroia decat sa se imbogateasca pe banii firmei de asigurari din tara lui natala, declarand furat un vehicul care nu ajunsese niciodata in R.Semnat, parafat, pupat piatza independentzii, facut o hartie, trimis hartia in tara la X, compania de asigurari a lui X facut spume, X ramas cu buza umflata.

Acum, pus in fata acestor fapte, daca X era ardelean, ar fi spus cu naduf: “NOH! api sa nu`tz bagi poola?!” …insa pentru ca X nu e ardelean, asteapta cuminte sa fie tras la raspundere pe cale penala de catre justitia din tara lui ca urmare a plangerii pentru fals in declaratii depusa de firma de asigurari.

Povestea integrala o puteti citi aici.

De comentat, eu nu comentez. Nu am ce. Mi-e rusine pentru obrazul acelor oameni care se bat cu pumnii in piept ca promoveaza turismul in “land of choice”. Pentru ca daca as fi turist strain, si as auzi asemenea intamplari de domeniul SF-ului, mi-as avertiza toti prietenii sa stea departe de tara in care asa ceva e posibil. Pana una alta, m-am gandit la un nou slogan pentru viitoarele campanii de promovare a turismului in Romania: “Come to Romania, the land where totu’i frumos / Come to Romania, vii cu ce vrei, pleci pe jos”.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Ploua, ploua, ploua, vreme de betie…

Saptamana asta a trecut la modul ciudat si foarte ciudat. Ploaie, frig, vreme deprimanta si foarte deprimanta, a mai picat si guvernul pana una alta (nu ca mi-era foarte simpatic minibok, da’ instabilitatea politica afecteaza cursul valutar si piata bursiera, deci indirect ma afecteaza chiar daca mi se rupe de ce fac ei acolo).

Am inceput sa scriu tot mai rar, si nu fiindca nu mi-ar fi drag sa scriu, ci fiindca uneori cand ajung acasa nu mai stiu nici cum ma cheama cu buletinul in fata, daramite sa-mi vina si idei de texte care sa nu fie  nici plictisitoare, nici stiri rescrise sau comentate, si nici banalitati de genul “buna ziua,bat pari.” Totusi, in putinul timp pe care il am liber, mi-a venit o idee si ma tin de ea cu dintii: vreau sa mut vorba lu` oly pe domeniu .ro si pe hosting privat. Motivele sunt nenumarate, insa cel principal este flexibilitatea si posibilitatea de a customiza designul. In scopul asta, mi-am luat un hosting gratuit si un domeniu dintr-o insula bananiera, si m-am pus pe treaba. Tehnicalitatile procesului nu cred ca au prea mare importanta, cert e ca am reusit sa aduc vorba lu` oly la o forma care mie imi place. Unde mai pui si ca Dush m-a ajutat sa-mi fac un header dragutzel (adica s-a enervat ca l-am macelarit, si l-a reparat frumos ). Blogul nu va ramane pe adresa pe care e acum, pentru ca hostingul gratuit e lent precum curu’ vacii, si plin de ad-uri pe deasupra. Insa, inainte sa fac investitia in domeniuu/hosting, v-as ruga sa va dati cu parerea; intrati asadar pe http://vorbaluioly.tk si spuneti-mi ce parere aveti. Daca va place, mutam blogu`n casa noua cat de curand.

In cu totul alta ordine de idei, trebuia sa scriu astazi despre spam si masonerie; insa intre timp mi-am dat seama ca n-am citit bine (nu, nu m-au intimidat fortele oculte si guvernul din umbra, chiar am citit eu aiurea) si nu e cazul sa scriu despre asta. Primisem un spam bancar in numele Raiffeisen bank, ale carui linkuri duceau catre o adresa ce incepea cu “vanwellmasonry”; eu, copac fiind, si de graba varsatoriu de sange de spammer nevinovat, cand am vazut “masonry” am zis “moaaah, a dat criza’n masonerie, tre’ sa faca spam bancar sa-si scoata si ei de-o cafea, o dominatie globala, o atentie”. Insa cand am verificat (ca deh, asa am zis ca-i frumos, sa verific informatia inainte sa scriu – se aude, domnii de la cancan?) am aflat ca site-ul fantoma apartinea unei amarate de companii de sub-contractori in constructii (cuvantul masonry fusese folosit cu sensul lui de dictionar, de data asta). Asa ca am renuntat la idee; sper totusi sa nu ma calce tramvaiul in scara blocului fiindca am pomenit de asta.

In rest…sanatate si virtute, s-avem ce bea si ce…manca. Ma duc cateva zile in Suceava unde e si mai frig decat aici, ma deprima porcaria asta de vreme caineasca, si astept feedbackul vostru in legatura cu noua vorba a lu’ oly.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Leapsa de la Manjusri: mai mult decat stiati pana acum despre mine

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)

Dom’le, daca as putea trai intr-o carte, as trai pe insula lui Robinson Crusoe. Cartea aia mi-a marcat copilaria, am citit-o de cel putin 10 ori, o stiam din scoarta-n scoarta. De ce? Pai in vremea cand nici nu visam internet, eu si pustii de varsta mea visam aventuri, explorari, supravietuire in salbaticie. Si acum am ramas cu nostalgia “traitului de pe urma pamantului” intr-un adapost construit cu mana mea, din resurse improvizate, pe o insula, mancand fructe si re-descoperind primordialul. Film? O sa spuneti ca sunt profan dar ADOR filmele SF, mai ales doua seriale: Stargate (cu toate spin-offurile – SG1, Atlantis, Universe, si filmele aferente) si Doctor Who. Mi-ar placea sa traiesc in oricare dintre ele, sa strabat galaxia, sa ma lupt cu diversi indivizi dubiosi care vor sa cucereasca/distruga/colonizeze/subjuge Pamantul, sau sa calatoresc in timp cu Doctor Who si sa vad viitorul, trecutul si prezentul din cu totul alta perspectiva decat cea clasica. Cantec? Hmm…aici e mai greu: imi plac 1001 cantece dar nu stiu in care as vrea sa traiesc. Cred ca aici o sa zic nu stiu / nu raspund

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Asta e o intrebare simpla. Mi-ar placea sa ma cheme Bastien (a se vedea userul cu care e inregistrat blogul), pentru ca numele asta m-a urmarit multa vreme si e, printre altele, si numele personajului principal din cartea la care lucrez. Nume de gen opus? Nu stiu…

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?

CLAR in State. Dar mai incolo, dupa ce trece criza ; chiar daca pare banal, tara asta m-a atras de la primul film vazut si inteles (nici nu mai stiu ce varsta aveam), si cu atat mai mult dupa ce am invatat sa vorbesc fluent limba. Vreau aglomeratie, galagie, orase imense (o sa spuneti ca gasesc asta si in Bucuresti – dar acolo e altfel) si FAST FOOD!!!! din ala original, nu porcariile de la noi.

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?

De obicei nu prea imi amintesc vise, decat pentru scurt timp. Probabil cel mai neobisnuit vis a fost atunci cand visam si totul era identic cu lumea reala – practic actiunea era o continuare fluenta a zilei precedente, si nici prin gand nu-mi trecea ca visez (de obicei la un moment dat incep sa-mi dau seama ca visez).

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.

Sunt un motan gras si lenes. Torc toata ziua intre perne, ma ridic cu greu sa mananc ceva, ma duc la cutiuta cu nisip, ma gudur pe la picioarele stapanilor dar ma enerveaza daca ma mangaie, umblu cu coada pe sus, mandru si obez, apoi ma`ntorc linistit intre pernele mele si torc nitzel, dupa care adorm.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?

Nu prea-mi pot imagina cum ar fi sa traiesc in pielea altei persoane, ma simt foarte bine in pielea mea, si totodata ma gandesc ce necazuri i-as putea face unui om traind in pielea lui chiar si numai o zi – divorturi, conturi bancare anulate, concedieri de la job

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?

Primele ganduri? “Wow…singur pe lume! repede iama prin magazine ca doar pot sa iau tot ce vreau ” ce as face prima data? singur pe lume fiind? SIngur singureeeel? Pai…daca ar fi vara probabil as umbla gol prin orasele pustii daca ar fi iarna mi-as lua chilotii de blana si as umbla semi-gol prin orasele pustii.

Aici se incheie leapsa de la Manjusri, leapsa mistica cu 7 intrebari (si care-mi suna tot mai mult a test psihologic pe masura ce recitesc intrebarile). Leapsa merge mai departe la Olivia, Dush, BoBo, Irongates.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine! Urmeaza dovada ca guvernul global hackereste din umbra – am primit spam bancar de la masonerie!

Ceasul rau, piata Victoriei si ciorba de burta. Joia mea in Bucuresti

Munca. Multa munca, de dimineata de la rasarit pana la ceasurile 4 ale dup`amiezii. Dupa munca, oboseala. Si rasplata, zic – asa ca ma scobor din metrou la Piata Victoriei. Puhoi de oameni, soare frumos, praf. Ma duc spre Clubul Taranului. Un nume cam ciudat pentru o bodegutza destul de draguta; ma intalnesc cu un amic la o bere. Ma rog, un suc si-o apa plata, ca nu pot bea bere cand sunt obosit. Ma sunase – amicul, nu berea – sa ne vedem scurt, la o vorba. Ajung, ma asez, discut, beau. Suc si apa, nu bere, dupa cum ziceam adineauri. Schimbam vorba pentru care venisem si amicul se ofera sa ma duca acasa cu masina din dotare. Iesim din sat clubul taranului. Prin spate, unde-si parcase omul masina. Intre doua treceri de pietoni, nici una la minim 5  metri distanta de autovehicul (la oboseala cunosc ciudat de bine codul rutier). Cautam masina. Nu-i. Ii zic: “omule, ceasul rau. TI-au ridicat-o”. Zice: “nu se poate – unde-i panoul de avertizare?”. Intram intr-un magazin: “Nene, se ridica masini pe-aici?”  “Da dom`le, uite`acu 10 minute, nu mai mult, au ridicat una gri.” Raspunde omul meu: “Citroen? C5?”  “Da dom`le, aia…era a matale?” “Era.”

“Ceasul rau” ii spun omului si ma incearca un zambet. Ne intalniseram, printre altele, sa-mi dea un vin. Vinul era in masina. Masina era pe-o platforma. Platforma o ducea undeva in Baneasa. Ulterior descoperim placuta: “Pentru fluidizarea traficului, din aceasta zona se ridica autovehiculele parcate pe partea dreapta a carosabilului”. “Ba pe-a ma-tii” – zic printre dinti. Pe “partea dreapta a carosabilului” se gasea o coloana de vreo 15 masini. FIX pe aia gri s-au gasit s-o ridice. Amicul suna la comunitari. Politistii, nu cainii. Afla unde ii e masina. Afla cat are de dat pentru ea. 500 de lei. Noi. Facem haz de necaz, ma conduce la metrou. “Te duc acasa cu metroul” imi zice. Rad; ma ia oboseala mai rau. Ma bag in metrou si prind un ziar din acelea gratuite. Adevarul de seara, pare-mi-se. Se citeste bine dupa minciuna de dimineata, ma gandesc. Prima pagina: bucurestenii au comis-o din nou! Dupa cel mai mare carnat din lume, cel mai mare tort din lume…in nu-stiu-care-parc s-a comis azi cea mai mare…ciorba de burta din lume. Oficialii cartii recordurilor asteapta sa inscrie zama la catastife. Bravos, natiune, halal sa-ti fie! Mai scria ca la degustare s-au inghesuit in special batrani. Umilitor, dupa parerea mea. Dar ce sa-i faci? Cu foamea nu te joci.

Ajung acasa. Mananc, pup nevasta din dotare. Nu in ordinea asta. Ma doare capul de oboseala. Citesc niscai mailuri, fac o baie lunga sa-mi revin. Nu-mi revin. E cazul sa ma culc, maine o iau de la capat. Joia mea in Bucuresti se incheie apoteotic in zbarnait de motoare turate, ambulante isterice, sportivii de peste drum care joaca fotbal pe terenul liceului urland ca spartanii la Termopile.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. : Urmeaza o leapsa de la Manjusri cu intrebari interesante!

LATER EDIT: Pentru ca deconspirarea partilor implicate s-a petrecut deja pe uichendist.ro, adaug si eu: amicul era Istodor, si pana la urma nota de plata a fost 10 milioane, nu 5. Niste hoti! Pentru celalalt punct de vedere, click aici

In Romania, moartea vine pe trotuar

Dimineata. 6.45 AM. Pipera metrou. Amortit de somn, cu castile in urechi si tigara-n bot, astept pe trotuarul din fata gurii de metrou sa ma sui in busul ce-mi va transporta corpul pe jumate adormit la munca. O zi tipica, racoare, praf, un tramvai plin cu muncitori din schimbul de noapte trece hurducaind si gemand din toate incheieturile. Eu fumez, Nightwish bubuie in urechi, si deodata, o mana ferma ma apuca de-un umar si ma trage intr-o parte.

Trezit brusc din reverie, nu apuc sa-l injur pe proprietarul mainii cu pricina fiindca la cativa centimetri de mine trece, nepasator, cu spatele, un camion de paine. Pe trotuar. Camionul. In loc sa-l injur, imi scot o casca, ii multumesc omului (care tocmai ma salvase de la o moarte foarte penibila – facut terci de masina de paine – aproape  la fel de penibil ca un amic de-al meu care era cat pe-aci sa fie calcat de DRIC). Camionul cu paine urcase pe trotuar ca sa traga la scarile gurii de metrou – cel mai apropiat loc de alimentara din statie care trebuia aprovizionata la prima ora. Insa Dorel Camionagiul, avand permisul luat la Pitesti, nu cunostea conceptul de oglinda retrovizoare, claxon, sau macar  un “da-te`n mortii ma`tii mai incolo” urlat pe geam. Ora fiind mica, somnul mare, si socul intamplarii proaspat, nu mi-am dat seama decat mai tarziu prin ce trecusem. Si atunci m-am pus pe injurat. In gand, fiindca Dorel plecase deja spre alimentarele patriei cu paine pentru oamenii muncii. Poate daca eram cocalar si ascultam muzica la telefon, fara casti, nu mai pateam asta. Poate daca eram mai intepat, ma duceam la soferul ala si-l scuipam intre ochi pentru ca s-a urcat pe trotuar fara sa se asigure. Poate daca nu eram in Bucuresti, Romania, aveam siguranta ca nu voi muri strivit de un camion, pe trotuar, pentru o activitate atat de banala precum tigara de dimineata cu muzica in casti.

Dar – ghinion de nesansa – m-am nascut si traiesc in Romania, asa ca nu-mi ramane decat intrebarea: si bloggerii se calca cu masina, nu-i asa?

In incheiere, traditionalul “Muriti!” istodoresc merge spre soferii de distributie care se urca cu camioanele/dubele pe trotuare – mai bine ei, decat eu.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Lupu’si schimba parul…

…dar naravul, ba. E o zicala ce se potriveste de minune hartiei igienice tabloidului de mare interes national Cancan. Din cand in cand, din pure accese de masochism, intru pe editia online a sus-amintitului tabloid ca sa vad ce scandaluri si goliciuni trupesti mai incanta ochii navetistilor de pipera cu care impart de voie, de nevoie, metroul dimineata. Astazi am avut unul din acele accese de masochism, si cand sa intru, ce-mi vad ochii? Un layout nou-noutz dar extreeem de familiar…ma uit inca odata in bara de navigare, sa ma conving ca am pus adresa corecta, si o pusesem. Era cancan cu fatza noua, furata cinstit inspirata din Libertatea, care la randul lor au copiat-o avut ca sursa de inspiratie tabloidul britanic The Sun.

Insa, pentru ca, probabil, IT`istii de la Cancan au facut scoala la seral precum colegii lor jurnalisti de la aceeasi publicatie, serverul pica intr-una, nu puteai citi nimic (nu ca in zile normale ai avea ce citi acolo), si cand reuseai, intr-un tarziu, sa incarci un articol, layoutul era asa de busit si de anapoda incat calculatoristii ar trebui sa se duca repede la coltz, sa stea in genunchi pe coji de nuca.

Partea trista e ca, in timp ce tirajul publicatiilor de calitate scade continuu (in acelasi timp cu scaderea calitatii actului jurnalistic, cu renuntarea la deontologie, cu afilierea politica si cu aparitia “trustologiei” – stiinta de a imbina unul sau mai multe posturi tv cu cel putin unul sau mai multe posturi de radio si cel putin unul sau mai multe ziare si a face din aceasta strutzo-camila un trust aservit intereselor unora sau altora) – tirajul scursurilor de barfe gen Cancan, Libertatea, Click, creste incontinuu, invers proportional cu IQ`ul cititorilor. Lucru care inseamna, dupa umila mea parere (si a altora, din cate am citit prin blogosfera) ca asistam la moartea controlata a jurnalismului profesionist din Romania. Adica jurnalistii cu fler sunt facuti sa taca, iar cei servili care se ghideaza dupa principiul “pupa-l in bot si papa-i tot” – cum ar zice Caragiale au liber sa scrie elucubratii si sa participe astfel la decaderea presei scrise si ingroparea unor publicatii cu nume si renume.

Mai ramane blogul – un loc unde se face o forma alternativa de jurnalism, si care ramane, in opinia mea, una din sferele greu de controlat financiar si politic – atata vreme cat mai exista bloggeri independenti care isi expun opiniile (fie ele si subiective) fara sa le pese de afilieri. Insa si aici se strecoara, incet incet, virusul care a ucis presa scrisa. Lucru care ma lasa cu multe intrebari fara raspuns. Ce e de facut? Are vreun viitor jurnalismul adevarat in Romania, sau se va pleca definitiv in fata tabloidizarii? Se mai scrie si din alte puncte de vedere decat cel basescian dus la paroxism si cel obsesiv anti-basescu? Iata cate probleme mi-am pus doar deschizand o editie online a unui tabloid. Va las pe voi sa ma ajutati sa caut raspunsul la intrebarile astea.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

UPDATE: probabil in urma problemelor tehnice (sau a amenintarilor cu actiuni juridice din partea Libertatii), Cancan a revenit la vechiul layout. Sa le stea-n gat fie de bine!

Am pus de-o colaborare

Dragi si drage, acum ceva timp am avut o discutie foarte interesanta cu Istodor care-mi povestea de un proiect mai altfel, un blog de turism alternativ, in care el sa experimenteze in fiecare weekend locatii noi, aflate pe o raza de 250 de km in jurul Bucurestiului, si sa ne spuna noua unde se poate merge, ce se poate face, unde se poate ostoi foamea si setea pe bani putini si foarte putini. Pe langa asta, site-ul avea sa mai contina si reportaje despre Bucuresti, oamenii lui, strazile lui, mahalaua lui si parfumurile lui, sectiunea “tragicul rutier”, cu care cititorii s-au obisnuit de pe blogul lui de la catavencu, si alte chestii dragute.

Blogul cu pricina trebuia sa fie unul independent, nou, si interactiv – cu updateuri din locatiile prin care ajunge omul exact atunci cand ajunge in ele. Si au mai fost detalii in acea discutie pe care nu mi le amintesc, ca eram obosit frant. Cert e ca mi-a placut ideea, si am acceptat in principiu sa colaborez si sa ajut la realizarea ei. Nu cu texte, nu inca, cel putin, fiindca nu am timp si resurse sa umblu fleaura prin tara in momentul asta, insa cu partea tehnica – administrare, moderare comentarii, ace, brice si carice, tot ce tine de dashboardul ala prietenos de la wordpress.

A trecut o luna si ceva, si iata ca saptamana asta proiectul s-a materializat. S-a lansat versiunea beta a site-ului http://uichendist.ro unde ma veti putea gasi materializat sub forma adminului prietenos care lasa sa treaca toate comentariile si nu-i baneaza decat pe imbecili si pe nesimtiti intratz, intratz, intratz` shi cumparatz`, avem di tati – saptamana asta Istodor e la Belciugata si nici nu stiti ce pierdeti daca nu cititi. Pff…ok, marketingul nu-i punctul meu forte, dar intrati, ca merita un ochi

Sa ne fie-ntr-un ceas bun, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Traim in Romania si asta ne mananca tot semnalul TV

De ceva vreme incoace, a inceput era digitala. Telefonie digitala, frigider digital, geamuri digitale, masini digitale, si, nu in ultimul rand, televiziune digitala. Daca la inceputurile sale modeste, piata asta avea doar cativa furnizori, foarte repede s-au bagat pe felie si marii monopolisti de pe piata de cablu tv. Printre acesti mari monopolisti, se numara si UPC, care ofera, vezi doamne, un fel de serviciu digital de televiziune, fara sa fie nevoie sa te chinui cu parabolice. Vin baietii, iti baga un decodor, si pac, ai intrat in era digitala. Problema e ca “e” mai multe probleme: in primul rand semnalul pica din te miri ce: furtuna, criza economica, efectul razelor de luna asupra papucilor de guma, etc etc etc. In al doilea rand, oamenii astia stau foaarte prost la capitolul relatii cu clientii, respect pentru client, suport tehnic prompt, si cam tot ce tine de un furnizor de servicii civilizat.  In ordinea asta de idei – sa te fereasca al’ de sus sa-ti pice semnalul, ca pana reusesti sa dai de cineva care sa intervina te uiti cu spor la un ecran albastru, si daca indraznesti sa insisti vor avea grija sa te faca sa te simti cel mai tampit om din lume doar fiindca iti ceri drepturile. Te vor invarti de la un operator la altul, de la un departament la altul, de la un numar taxabil la altul, de la un ghiseu la altul, in speranta, probabil, ca te vei plictisi de atata umblatura si vei renunta la reclamatii.

Nu vorbesc in necunostinta de cauza – desi m-am ferit ca de dracu’ de orice fel de ghisee, ca am alergie la asa ceva. Mi-a parvenit de aici , din ciclul “primim de la cititori” , o relatare despre cum isi trateaza UPC clientii platitori. Cititi, si poate o sa va regasiti in pielea povestitoarei, si o sa recunoasteti totala lipsa de respect pentru client manifestata de unii ce au monopol pe o piata care le aduce profituri mai mult decat serioase. Dupa ce cititi, intoarceti-va aici, si spuneti-mi daca am sau nu dreptate: este ca singura solutie e sa revenim la antenele din elementi, cocotzate pe bloc, cu care sa prindem bulgarii, sarbii, moldovenii si naiba mai stie ce OZN`uri? La ce bun era digitala, daca in spatele ei se ascund niste corporatisti obositi care s-au intins mai mult decat le-a permis infrastructura, si acum nu mai fac fata cererilor de suport tehnic de la clienti? Si, presupunand la absurd ca rabdarea clientului nu cunoaste limite – e asa de greu sa formulezi o scuza de la primul telefon, explicand de ce nu poti sa ajuti,  in loc sa alergi omul pan` la dracu` cu carti si`napoi pentru o chestie ce se putea rezolva din doua clickuri?

Insa asa se`ntampla cand o companie uriasa lucreaza descentralizat, si e atat de rasfirata in departamente si departamentutze incat nu stie stanga ce face dreapta. Efectele se resimt la nivelul consumatorului final, si asta se rasfrange asupra imaginii companiei. Insa trebuie sa mai curga multa apa pe Dambovita pana o sa invete companiile romanesti cum devine cazul cu respectul pentru client.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!