Spirit de român

octombrie 20, 2010 by

Nu am mai scris demult pe aici, însă mi-am amintit de o povestioară simpatică și cu tâlc spusă de un amic (real fact). Sper să va placă!

El e un călător, umblat și experimentat. A văzut multe, încălțămintea lui poartă țărâna a numeroase pământuri și culturi, urechile lui încă păstrează sunetele diferitelor graiuri auzite. Printre care și cele ale plaiurilor mioritice, care îl încântă într-un mod deosebit.

El e un om mic de înălțime, puțin măsliniu, plăcut vederii, zglobiu și șugubăț. Îi place țuica, brânza, vinul și mâncarea bună. Nu-i place să se agite, să își facă probleme, nu lasă soarta să îi pune bețe în roate, mai bine îi pune el piedică, să se răstoarne în cap.

Acum o vreme cobora dinspre o stână brașoveană, unde a împărțit niște țuică cu un păstor local și a dormit la foc alături de oițe și mioritici. Îi place procesul transhumanței și a participat la el cu mare drag. Nenorocul a fost însă că nu a mai prins microbuzul către oraș. Fără să deznădăjduiască însă, precum l-am descris deja, apelează la ajutorul unui prieten, pentru un mijloc de transport până la cel mai apropiat autobuz. Iar precum prietenul la nevoie se cunoaște, îi face rost de un mijloc de transport, autohton, pentru a nu strica imaginea transhumantă de mai devreme… anume o căruță.

El, intrigat de noua aventură, acceptă cu veselie să călătorească într-un mod atât de arhaic și totuși atât de nou pentru el. Iubește experiențele noi și le gustă și exploatează din plin! Praful multicultural ce s-a adunat printre fibrele îmbrăcăminții lui este acum însoțit și de firele de fân uscat autentic românesc. Nici un detergent nu va putea șterge aceste rămășițe simbolice.

Precum un adevărat nomad, călătorește deci tras de 6 (sau 4, sau 2) cai (frumoși?). Totuși, precum totul are un sfârșit, el ajunge în punctul dorit, fiind nevoit să părăsească tradiționalul și scârțâitorul vehicul. Cu o ultimă privire salută abilul conducător și se îndreaptă către autobuzul care își aștepta clienții.

Însă se pare că soarta era într-o pasă glumeață în acea zi și încă nu își epuizase rolul. Șoferul, contrariat de tenul măsliniu și căruța turbo din care scoborâtu-s-a călătorul nostru, i se proptește în față precum Cerberul la poarta iadului, grăind pe un ton imperativ și hotărât:

–          Nu urci! Dacă nu plătești, nu urci, țigane!

El, surprins de această reacție neașteptată din partea gardianului cheii de contact, rămâne o clipă siderat, reușind totuși să spună câteva vorbe în apărarea și argumentarea poziției sale:

–          Bonjour! Je suis Jacques… Brașov Bus?!

Undeva in Balcani

iulie 31, 2010 by

Nu stiu cum sa incep postarea asta ca sa nu semene cu cele 10001 articole care s-au scris si se scriu inca despre Bulgaria si litoralul lor. O sa incerc sa am o parere obiectiva care sa difere cat de cat de marea masa a textelor pe tema asta, insa unele lucruri se vor repeta si or sa va para foarte cunoscute.

Bulgaria e, intr-adevar, undeva in Balcani. Pe bune, pe la ei chiar trec muntii aia. Noi suntem o tara pseudo-balcanica, sau, ma rog, balcanica in cuget si simtiri, dar fara muntii cu pricina. Insa cu tristete spun ca pana si ei sunt cu cel putin 10 ani inaintea noastra, la multe capitole. Cu ce sa incep? Poate cu drumurile: am fost surprins sa vad ca, cel putin drumul de la Ruse la Varna e neted ca-n palma, are tzashpe benzi, e un fel de autostrada pe alocuri si nu se compara cu drumurile noastre. Cu toate ca am facut putin peste 6 ore de la Bucuresti la Nisipurile de Aur, cu tot cu opriri si vama, n-am simtit drumul absolut deloc. Imediat cum treci de Ruse, care e un oras comunist in adevaratul sens al cuvantului (gri, trist, amenintator pe alocuri) esti in camp. Cate-un deal pe ici pe colo, cateva structuri care seamana cu muntii dar sunt prea mici ca sa fie munti, in fine, nimic deosebit. Insa calitatea drumului te impresioneaza, ca roman. Nu ma asteptam ca tocmai Bulgaria sa ne intreaca la capitolul asta, desi am invatat in ultima vreme sa nu ma mai surprinda nimic.

Apoi, al doilea lucru care m-a impresionat e cat de puternica e leva. Cursul Euro-Leva e 1 la 2. Spre deosbire de 1 la 4.3 RON. Nu stiu cum reusesc sa-si mentina moneda atat de puternica, insa e clar ca ei vor intra in zona euro inaintea noastra, si o vor face cu succes.

Despre oameni, nu pot sa ma pronunt. Mi se pare normal ca intr-o zona turistica oamenii sa faca pe dracu`n 4 ca sa te simti bine. Si bulgarii asta fac. Insa nu stiu cum sunt ei in afara litoralului, n-am avut contact, n-am vizitat, deci nu ma pot pronunta. In afara de asta, statiunile sunt in mare parte manageriate de nemti, deci meritul e in parte al lor pentru calitatea serviciilor. Aici intervine diferenta majora intre noi si ei: ei si-au vandut hotelurile si terenurile si plajele unor investitori cu simtul raspunderii, al caror interes major a fost sa renoveze, reconstruiasca si amenajeze. Noi ne-am vandut hotelurile unor borfasi care inainte de Revolutie faceau contrabanda cu blugi si casete porno din portbagajul Daciei si interesul lor primordial a fost sa jupoaie pielea de pe turistul roman ca sa-si scoata investitia, lasand nivelul serviciilor la un prag deplorabil. Plus, manele, mizerie, tiganie, namol de la techirghiol, porumb „fert” si alte tiganii care te fac sa-ti fie sila de litoralul romanesc. In Nisipuri, cu toate ca e plin  de romani, n-am auzit o manea toata saptamana. Nici n-am vazut vreun tigan dubios…doar rusi valutisti in sorturi roz incercand sa-ti paseze leva pentru ruble sau invers. In schimb am numarat cel putin 3 cocktail-baruri si terase unde se canta rock live in fiecare seara, pe langa zecile de cluburi si discoteci care mai de care mai tentante (bautura aproape gratis, mega-oferte, kilo-oferte, super-oferte si o turma de pustoaice pe aleile statiunii care te invitau cu 1001 pliante si fluturasi sa vii la bodega lor sa te distrezi).

De asemenea, oferta la mancare e cat se poate de variata: restaurante si terase cu mancare bulgareasca, chinezeasca, indiana, libaneza, turceasca, tot ce vrei si ce nu vrei; cu bautura inclusa in pretul meniului si cu ospatari care, desi nu sunt fluenti in engleza, rup cate o boaba din cel putin 5 limbi straine in timp ce iti ies in cale pe strada cu meniul deschis si te invita sa mananci la ei. Daca pana si un moshulet de 70 de ani ne invita la masa in engleza, va puteti da seama cam la ce nivel sunt ei cu serviciile.

In concluzie, o sa reproduc cu aproximatie un comentariu care mi-a placut la un articol din EVZ: Romania e capra aia raioasa care, cu toate ca e costeliva si plina de bube, tine coada cu mandrie pe sus; adica patriotarzii ii injura pe cei care merg la mare in Bulgaria ca nu sprijina economia nationala…in loc sa se spele pe ochi si sa vada in ce hal e litoralul romanesc. Cine face chestiile astea, ori n-a fost acolo niciodata, ori e spalat complet pe creier de iubirea de „patrie si neam”.

Mai incolo o sa va povestesc despre dezamagirea pe care am avut-o cu turistii nemti, dar pana atunci v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Pauzele scurte si dese, cheia marilor succese

iulie 23, 2010 by

Precum spune si titlul, dragii mei, din nou voi face o pauza de la postat de cam o saptamana, pentru ca, dupa ani si ani de excursii masochiste pe litoralul romanesc, anul asta ma duc la fratii nostri bulgari sa ma bucur de o vacanta proletara ca la carte, cu servicii pe masura costurilor si fara sa trebuiasca sa suport degradarea ultimelor locuri care mi-erau dragi pe litoralul nostru – 2 mai si Vama.

Si, daca tot ma duc in vacanta, imi inchid telefonul si fac pauza de net ca sa pot sa ma bucur din plin de soare si apa si nisip. Nu neaparat in ordinea asta, dar o sa ma bucur de ele oricum.  La intoarcere o sa avem niste postari amestecate – aventuri prin America si povesti din Bulgaria, asa incat blogul o sa devina din blog de opinie blog de turism pentru o scurta perioada, cel putin pana epuizez subiectele despre State. Asa, orientativ, am povestit doar un fragment din primele zile in Washington, si mai am o saptamana in New York de povestit plus alte mici aventuri haioase.Si, hai sa recunoastem, mai bine povestesc despre calatorii decat despre Madalina Manole si dezgroparea Ceausestilor, nu? Ca doar oameni suntem, nu Libertatea.

Sper din tot sufletul sa nu`mi pierd si ultimii 3 cititori fideli care mi-au mai ramas, da`i vara, e cald, si nu`i vreme de pierdut in Bucuresti, ca doar un concediu am, si`i pacat sa`l petrec in fata calculatorului. La fel ca`ntotdeauna, v-am pupat pe portofele, si s-auzim numai de bine!

Despre Virginia, numai de bine!

iulie 19, 2010 by

Desi se afla la doar jumatate de ora de mers cu masina (tradus in drumuri romanesti – o ora, o ora jumate) de capitala Washington, comitatul Fairfax (alta traducere mai buna pentru County n-am gasit, impuscati-ma, naaa) e o zona impadurita si rurala din Virginia de Nord („rural” insemnand ca e compusa din orasele mici, nu din sate) extrem de placuta locuitului cand nu e vara. Cand e vara temperaturile depasesc lejer 110 F (aproximativ 43 de grade celsius) cu o umiditate care nu poate fi descrisa decat ca se-lipeste-camasa-de-tine-instant-cand-iesi-din-casa. Cu toate astea, regiunea e plina de parcuri, zone verzi, centre comerciale si, datorita apropierii de capitala, e o zona perfecta pentru cei ce lucreaza in Washington dar prefera o casuta in suburbii traiului agitat din oras. Este de asemenea recunoscut ca fiind districtul educational cu cele mai bune scoli generale si licee din Statele Unite – un fel de capitala a invatamantului pre-universitar. Si, printre altele, gazduieste unul din cele trei campusuri ale universitatii George Mason, unde am locuit in prima saptamana a aventurii mele americane.

Trecand peste faptul ca in prima noapte m-am ratacit in campus (da, e suficient de mare si de incurcat incat sa te poti rataci in el) cautand un supermarket, sederea acolo a fost extrem de placuta. Poate si din cauza ca in nici o cladire temperatura ambianta nu depasea 19 grade celsius, avand in vedere obiceiul americanilor de a supra-racori orice cladire, de la cel mai mic magazin si pana la cei mai mari zgarie-nori pe timp de vara.

Programul conferintei la care am participat a fost destul de permisiv si a inclus si o gramada de vizite prin Washington, despre care o sa va povestesc mai incolo. Ce vroiam sa spun acum are legatura cu invatamantul preuniversitar.

Liceul-gazda care a organizat, alaturi de Departamentul de Stat, conferinta cu pricina, se numeste Thomas Jefferson Highschool for Science and Technology. Si isi merita din plin numele. Cu toate ca e o scoala publica, si se confrunta cu aceleasi probleme ca scolile publice din Romania (da,  stiu, comparatia e deplasata, insa si ei au profesori prost sau cel putin insuficient platiti, fonduri bugetare limitate si o gramada de alte probleme) Thomas Jefferson e cel mai bine cotat liceu din tara, unde elevi care locuiesc chiar si la 2 ore distanta se inghesuie sa fie admisi, si doar cei mai buni dintre cei mai buni sunt primiti. Drept urmare, ca rezultat al unei combinatii fericite intre elevi exceptionali, profesori dedicati, si o legislatie permisiva care permite scolilor sa obtina fonduri din ORICE sursa (legala, desigur), mai putin activitati comerciale, o serie de laboratoare din cadrul liceului au nume de companii care o sa va sune foarte cunoscut: NASA, Apple, Microsoft, si altele…de ce? pentru ca grupuri de elevi au dezvoltat proiecte de cercetare, le-au prezentat companiilor cu pricina, iar companiile au inceput sa toarne fonduri in scoala si sa sponsorizeze laboratoare, pentru ca asa a ajuns America unde este acum: cultivandu-si creierele si sprijinind initiativele care au potential. De exemplu, o faimoasa companie (imi scapa numele) din domeniul cercetarii micro-biologice a permis unui grup de elevi sa-si desfasoare o serie de cercetari in laboratoarele lor (da, alea de le vedeti prin filme) pentru ca echipamentele necesare nu puteau fi livrate scolii si operate fara personal calificat. Si toate astea se intampla intr-o scoala publica, cu profesori bugetari, care insa vin la munca cu zambetul pe buze, au asigurat un trai decent si nu stau mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Deci, se poate.

Iar elevii nu sunt nicidecum genii supra-dotate. Sunt elevi normali, care insa sunt incurajati sa descopere, sa caute raspunsuri, sunt ajutati sa isi gaseasca drumul in viata si initiativele le sunt luate in serios. Doua din sesiunile conferintei au fost sustinute de doi elevi ce tocmai incheiasera clasa a 12a cu o luna in urma. Unul dintre ei dezvoltase o pereche de manusi cu senzori infrarosu, care, in combinatie cu un webcam modificat si un software scris de acelasi elev, inlocuiau cu succes mouse-ul. La momentul prezentarii, manusile puteau executa doar operatiuni elementare, drag, drop, resize, click stanga si dreapta, insa, daca proiectul va continua, avem toate sansele sa gasim pe piata de IT aceste manusi cat de curand, inlocuind tastaturile si mouse-urile si permitandu-ne sa interactionam cu calculatoarele mai ceva ca`n filmele SF (de altfel, inspiratia pentru proiectul cu pricina i-a venit elevului chiar privind un film SF).

Pun pariu ca daca am lua 100 de elevi supra-dotati (si avem, slava domnului, destui) din Romania si i-am lasa sa-si faca de cap in liceul ala, intr-un an am avea colonii pe Marte. Eh…exagerez si eu, insa e clar ce potential imens ar avea unii elevi romani cu acces la astfel de resurse, in comparatie cu scolile noastre dotate ultima oara inainte de revolutie (si nu ma refer doar la calculatoare, dotarea unei scoli inseamna MUUULT mai mult de atat) si cu cadre didactice inchistate intr-o mentalitate invechita si retrograda.

N-as vrea sa va plictisesc cu detalii de la conferinta, asa ca n-o sa intru in detalii despre asta. In postarile viitoare o sa va povestesc despre Washington, iar maine-poimaine, despre cum am cumparat prima mea bere in State prin programul bere-doar-cu-buletinul🙂

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. Manjusri, ti-am povestit pe scurt cum e cu campusul intr-un comentariu la celalalt articol.

Scopul si durata vizitei, mai draga

iulie 15, 2010 by

Eh, si iac`asa, dupa primul zbor trans-atlantic din viata mea, am ajuns, mai mult buimac decat treaz si ranjind pierdut si hipnotizat la Washington Dulles International Airport (cunoscut in prescurtari internationale cu numele sugestiv de…IAD). Si, coborand din avionul bine racorit, dau de 40 de grade afara si ceva mai putine inauntru, si ma transform dintr-un zombie uscat intr-unul ud. Prima chestie pe care am observat-o a fost ca vama era in celalalt capat de aeroport. Asa ca a trebuit sa ma sui intr-un trocarici (un fel de camion care se inalta pana la nivelul portilor de debarcare si apoi cobora la nivelul pistei si te ducea la vama) si sa bat juma’ de aeroport pana la labirintul-cel-fara-de-iesire, adica o coada formata din pasagerii ultimelor 3 avioane care aterizasera in acelasi interval orar cu al meu.

Si atunci am avut primul contact cu eficienta americana. Desi erau peste 400 de oameni la coada, randul se misca civilizat si la capat un „ghid” directiona oamenii spre unul dintre cei 30 de functionari prezenti la datorie, cu toate ca era duminica dup`amiaza. Nu tu coate, nu tu ghionturi, doar un rand de oameni avansand civilizat. Cu toate astea, insa, a durat putin peste o ora pana sa-mi vina randul sa fiu „procesat”, moment in care eram deja atat de obosit incat abia am reusit sa-mi scot pasaportul din buzunar si sa-l dau lu’ tanti de la ghiseu. Si apoi a venit intrebarea. Intrebarea pentru care ma pregatisem tot drumul sa raspund cat mai coerent si mai clar, ca sa nu ridic suspiciuni. „Hello Sir, what is the purpose of your visit to the United States?”. Eu…nimic. Privire pierduta, mintea`n colturi, eram blocat. De oboseala, de emotie, de naiba stie ce. Dupa cateva secunde am facut si eu click si am raspuns: „I`m going to the Jefferson Online…Overseas…O…you know what? Let me just show you” si am scos din ghiozdan invitatia la conferinta, convins fiind ca in momentul urmator voi fi luat deoparte si dus intr-o cameruta pentru suspecti ca sa fiu interogat in detaliu, fiindca nu stiusem sa le spun scopul si durata vizitei. Adevarul e ca mi s-a bagat in cap de acasa (de catre colegii americani) ca ofiterii vamali din State sunt niste bestii fara suflet, care mai repede te-ar trimite pachet inapoi acasa decat sa te lase sa intri in tara daca li se pare ca ceva e suspect cu tine. Insa dupa ce s-a uitat pe invitatie si a dat din cap a aprobare, mi-a capsat pe pasaport hartia de intrare, mi-a pus stampila, m-a amprentat, facut poza, si mi-a dat drumul sa haladui liber in Statele Unite. Ce-i drept, mi-a luat 10 amprente, nu 4 ca la restul celor procesati pana atunci, dar nu conta. Eram liiibeeerrr in State, imi vedeam visul cu ochii, si eram atat de fericit incat imi venea sa ies imediat din aeroport si sa urlu…pana cand mi-am adus aminte ca avusesem si bagaj in cala, pe care trebuia acum sa-l recuperez.

Pentru ca durase mult procesatul, oamenii au eliberat banda si au mutat toate bagajele in diverse colturi, iar eu, chior de oboseala,  nu mi-l gaseam pe al meu. In paranteza fie spus, frica mea cea mai mare legata de zbor era sa nu-mi piarda bagajul. Asa ca, fara sa caut prea mult, l-am luat la`mpins vagoane pe reprezentantul KLM din aerport, care s-a oferit sa-mi aduca hartii si hartioare, sa vedem cum rezolvam problema…insa intre timp, mi-am gasit si eu bagajul si am zbughit-o pe usi direct in statia de autobuz din fata aeroportului. Unde aerul avea temperatura aproximativa de 40 de grade si umiditate nu-stiu-in-cifre-dar-s-a-lipit-instant-camasa-pe-mine. Am tras adanc aer in piept si…siiii….am mers la autobuz unde e racoare si bine? Nuuuu, mi-am aprins o tigara, ca nu mai fumasem de 14 ore si deja imi tropaiau piticii pe creier. Evident, am intrebat mai intai daca e voie sa fumez pe trotuar…ca au  mai ramas foaarte putine locuri in America unde poti fuma liber si neingradit. Si dupa ce mi-am facut si pofta asta, am continuat agale, taraind trollerul dupa mine, spre autobuzul A5 care urma sa ma lase la cea mai apropiata statie de metrou, de unde aveam sa iau metroul pana la un capat de linie de unde aveam sa iau un alt autobuz pana in campusul universitatii George Mason din Fairfax, Virginia. Ati inteles ceva? …ma bucur, nici eu…dar trebuia sa ajung acolo si trebuia sa trec prin toti pasii aia ca s-o fac.

Asa ca m-am suit in autobuz si am asteptat rabdator sa ajung la prima statie de metrou (aflata la vreo 35 de minute de mers cu autobuzul de aeroport…) unde am constatat, dezamagit, ca arata cam ca statia Titan din Bucuresti, doar ca de doua ori mai adanca. Mi-a luat 3 minute coboratul cu scara rulanta, dupa care am mai dat de o scara rulanta care ducea la linie. Eh…ce ti-e si cu americanii astia, cum maresc ei tot. O alta descoperire a fost ca plata calatoriei se face pe incredere…trebuie sa selectezi dintr-un panou statia de destinatie, sa vezi cat te costa pana acolo, sa bagi banii intr-un automat si ala sa-ti scuipe o cartela de exact valoarea calatoriei tale.

In fine, a venit si metroul ,dupa ce credeam ca o sa ma topesc in statia aia (daca afara erau 4o de grade, inauntru erau pe putin 45)  si am observat ca conductorii din metroul washingtonian sunt foarte grabiti…imediat ce s-au deschis usile a intrat semnalul de inchis usile…dar am apucat sa ma urc, si sa ma si asez, intr-un vagon de metrou, atentie: MOCHETAT, si cu banci capitonate. Da? Repet, in caz ca sunteti la fel de surprinsi ca mine: mocheta pe jos, banci capitonate. Si da, mocheta era curata. Si bancile intregi, fara „Gigel + Ionela = Love” scrijelit cu briceagul in musama.

La destinatie am mai aflat doua lucruri: 1. ca trebuie sa bagi cartela si la iesire, si daca ai fost chitra si n-ai platit cat trebuie pe calatorie, nu poti iesi din statie, trebuie sa bagi cartela intr-un automat de Exit Fare si sa platesti diferenta ca sa poti iesi, si 2. ca duminica dup`amiaza cursa intre metrou si campus nu mai circula de pe la ora 5…si era cam 7 deja. Asa ca m-am suit intr-un taxi cu o taximetrista foarte vorbareata, o negresa simpatica cu aer de mama protectoare din filme care te pocneste daca injuri in casa si care la fiecare doua cuvinte spunea un „honey”. Si, vrand sa afle de unde sunt, i-am zis ca-s de „far far away” ceea ce n-a facut-o sa renunte…a trebuit sa cedez si sa spun si de unde far far away sunt. Si atunci am aflat ca pamantul e un loc foarte mic, si ca romanii s-au aciuat peste tot pe el. „Ohh, Romania you say? Honey we got a red top cab driver here from Romania. His name is Dan, we’re good friends, known`im since he started, but he ain`t here right now, Dan went to Romania for the summer, in the mountains, he can’t stand the Virginia heat”. Si uite-asa, am inteles ca oricat incerc sa scap, oriunde m-as duce, chiar si la 7 mii de km de casa, undeva, cineva, tot va fi auzit de romani si Romania. Din fericire, de partea aia a oceanului au ajuns, in mare parte, romani care s-au dus sa-si faca un rost in viata, prin munca, nu prin boschetarie si furt. Asa ca n-am avut motive sa ma simt rusinat, pe toata durata vizitei mele. Eh…au si vizele astea (si greutatea obtinerii lor), un avantaj, este?

Si uite-asa, din vorba`n vorba, semi-teleghidat precum robotzelul C3PO din Razboiul Stelelor (dushmanu` lu` ala micu` de respira greu, care, apropo, era ta`su baaa!) am ajuns in campusul George Mason si m-am si cazat. Cred ca era undeva la vreo 4 dimineata ora Romaniei, iar eu plecasem de-acasa in ziua precedenta la 10 dimineata…deci de vreo 18 ore bune…insa ajunsesem! Calcam pe pamant american, chiar daca in Virginia rurala, dar pamant american! Si de-ici incolo, a`nceput experienta de neuitat a celor doua saptamani americane.

Insa despre asta, in episoadele urmatoare. Pana atunci, v-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!

KLM, te iubim, cu tine zburatacim

iulie 14, 2010 by

Trebuie sa incep postarea cu un mic detaliu tehnic: pana acum doua saptamani si`un pic, nu mai zburasem in viata mea. Eram un pamantean sadea, care habar n-avea cum e sa zbori. Acum pot sa spun ca ador modalitatea asta de transport, si daca mi-as permite, as folosi-o mult mai des. Nimic nu se compara cu zborul la 12 mii de metri inaltime, unde e mereu senin (ma rog, mai putin cand erupe vreun vulcan si umple ceru’ de cenusa) si cu senzatia pe care o ai cand accelerezi pe pista, te lipesti de scaun si apoi incepi sa vezi cum se departeaza pamantul de tine. Am reusit cu greu sa-mi stapanesc entuziasmul de copil la prima decolare din viata mea. Si la prima aterizare. Si la a doua decolare. Si la plimbarile prin filtre de securitate prin aeroporturi. Si la toate lucrurile astea complet noi pentru mine, care m-au facut sa simt ca traiesc, dupa o indelunga stare de plictiseala si banalitate in care parea ca nimic nou nu se mai poate intampla.

Primul zbor din viata mea a fost cu Tarom. Pana la Amsterdam, unde aveam legatura. Vreau sa spun ca plecasem din start cu ideea preconceputa ca Taromul are o flota de rable pe cale de descompunere si un personal gen controlorii de bilete de pe CFR. Cu mare drag spun ca m-am inselat. Am avut parte de un personal super-amabil, de un pranz copios (cu toate ca era vorba de un zbor de doar doua ore) si de un Boeing in stare perfecta de functionare, si, contrar speculatiilor mele, foarte silentios. Am avut noroc si de un loc la geam, fix pe aripa, asa incat m-am putut bucura din plin de decolare, aterizare, si privelistea pamantului olandez furat apelor si a morilor de vant vazute din aer.

In secunda in care am iesit din avion pe Schipol (principalul aeroport olandez international) am simtit ca nu mai sunt in Romanistan. Nu doar constructia in sine, ci si figurile mult mai relaxate si lipsite de riduri ale calatorilor si personalului din aeroport. Si faptul ca necunoscuti treceau pe langa mine zambind, nu ingandurati si cu privirea in pamant. Si, nu in ultimul rand, atitudinea personalului fata de client – ceva ce m-a surprins enorm. Eram insetat si mi-am luat o sticla de cola la jumate; am ajuns la filtrul de securitate pentru poarta de imbarcare de unde aveam legatura, am trecut de filtru, si nenea mi-a zis ceva ce stiam deja, dar uitasem complet: ca nu am voie dincolo de filtru cu sticla. Insa, ca sa nu mai trec odata prin filtru, mi-a permis sa termin formalitatile, perchezitia, controlul la bagaj, si sa  imi beau sucul, cu conditia sa raman in aria lui vizuala si apoi sa arunc sticla. Nu stiu daca a facut-o din amabilitate, sau fiindca mi se citea in privirea dezorientata ca nu mai facusem lucrurile astea pana atunci, insa am apreciat imediat caldura si amabilitatea cu care mi-a oferit o solutie de compromis fara sa se uite urat, fara sa ma trateze ca si cum ii eram dator cu viata si fara aroganta de functionar cu care ma obisnuisem in Romania.

Stiu ca pentru unii cititori postarea asta pare puerila, insa n-am cum altfel sa-mi exprim entuziasmul. Calatoria in State a fost o experienta atat de complexa si de minunata, din atat de multe puncte de vedere, incat n-am cum s-o exprim altfel decat prin descrierea bucuriilor mici si a lucrurilor simple care au facut-o atat de speciala.

Si asa continua povestea. Dupa escala la Amsterdam, bucata a doua de zbor, aia mai serioasa, de 8 ore jumate, a fost cu KLM. Din nou, poate unii din voi au zburat cu alte linii aeriene mai smechere, insa pentru mine KLM`ul va ramane mereu compania cu care am facut primul zbor trans-atlantic, si care s-a straduit din rasputeri sa-mi ofere mie si celorlalti 200 de oameni de la bord o experienta cat mai placuta. Incepand cu mancarea din abundenta (3 mese principale + snacksuri si bauturi nelimitate) care mi-a daramat orice mit despre calitatea proasta a mancarii de avion, si continuand cu un personal de zbor mai mult decat amabil si placut, experienta trans-atlantica a fost una cum nu se poate mai buna. Desi mi-am petrecut buna parte din cele 8 ore si`un pic plimbandu-ma prin avion (din cauza spatiului redus pentru picioare si a inaltimii mele), pot sa spun ca n-am simtit drumul. Am stat la povesti cu stewardezele, am reusit sa vad, intr-un tarziu, dupa ce toata lumea l-a laudat si l-a para-laudat, Avatar, pe un ecran de 10 inch si dintr-o pozitie nu tocmai comoda, insa, la fel ca si la zborul Bucuresti – Amsterdam, m-am bucurat de fiecare secunda. O data, pentru ca finalul calatoriei era in Washington, si asta insemna indeplinirea unui vis de-o viata, si a doua oara, pentru ca eram deasupra unei intinderi nesfarsite de apa, la 12 mii de metri inaltime, zburand cu peste 900 de km la ora.

Cand pilotul ne-a anuntat ca incepem coborarea spre Washington mi s-a pus un ranjet cretin pe fata pe care n-am reusit sa mi-l sterg pana am coborat din avion. Mi se parea un vis, nu puteam sa constientizez ca in 40 de minute voi pune piciorul in tara visurilor mele.  Si datorez KLM multumiri pentru ca mi-au facut calatoria placuta si timpul sa treaca pe nesimtite. Cu proxima ocazie, cand voi mai ajunge pe taramuri americane, cu siguranta voi alege tot KLM. Asa, fiindca prima impresie conteaza!

Maine, aventuri in vama Dulles International si taximetristul Dan din Romania, sau cum te urmareste umbra tarii-mama chiar si la 6 mii de km departare.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Vorba lu’ Oly go America

iulie 11, 2010 by

Bine v-am regasit, dragilor. Nu stiu cati din cei 3 cititori fideli mi-au simtit lipsa, insa in ultima luna si ceva n-am mai scos o vorbulita fiindc`am fost ocupat sa-mi pregatesc si execut vizita istorica in tara (nu foarte) vecina si pretena America. Urmeaza, asadar, o serie de episoade in care-o sa va povestesc cum am zburat, vazut, trait, si zburat inapoi in Romanistan. Pe foarte scurt, am fost la o conferinta in Virginia, am vazut Washingtonul si apoi ‘cireasa de pe tort’ –  o saptamana in New York. In total doua saptamani de vis intr-o tara care, daca ar exista Dumnezeu, ar fi darul sau pentru umanitate. Si nu spun asta pentru ca am plecat acolo din start cu ideea ca e raiul pe pamant, ci pentru ca in cele doua saptamani m-am tinut departe de tot ce inseamna chestii turistice (ma rog, am facut catralioane de poze si am vizitat monumentele importante din DC si New York, ca deh, nu se cadea sa fiu acolo si sa nu le vad) insa am incercat in prinicipal sa vorbesc cu oameni de rand, sa merg in cartierele lor, sa vad cum traiesc, sa ma amestec intre ei si, in mare, sa nu fiu turistul cu ochii pe sus si camera la gat (desi, repet, am avut in permanenta camera la gat si in New York nu se poate sa nu umbli cu ochii pe sus).

In continuare, ca sa nu intram direct in branza si sa va tin in suspans putin, o sa incep cu o serie de multumiri: multzam fain, shefu`, ca ai facut posibila calatoria asta acceptandu-mi inscrierea la conferinta si platindu-mi biletul de avion🙂 la mai multe! multam fain, US State Department, ca, desi am venit la interviul de viza cu pleata-n vant si mult prea glumet, n-ati crezut ca sunt terorist si mi-ati dat viza pe 10 ani. Multam ofiterului de la vama din Dulles International care, desi eram beat de oboseala si nesomn si n-am stiut sa-i spun scopul si durata vizitei, asa ca am scos din geanta invitatia la conferinta si i-am trantit-o pe masa n-a crezut ca sunt un viitor muncitor la negru in fast-foodurile patriei si mi-a pus stampila de intrare. Si, poate cel mai important aspect al calatoriei, multumesc couchsurfing.org pentru ca exista, pentru ca e un site minunat unde necunoscutii devin prieteni si fac schimburi interculturale in cele mai ciudate si imposibile domenii, si pentru ca, datorita site-ului cu pricina, am locuit 3 zile la etajul 19 intr-un zgarie-nori din Times Square cu 4 dementi si jumatate care m-au facut imediat sa ma simt ca acasa si mi-au aratat cat de frumoasa e viata in New York, dincolo de orice ar fi putut sa-mi arate chiar si cel mai smecher ghid turistic. Tot pe couchsurfing am cunoscut si alti 3 dementi cu care am petrecut nebuneste in East Village, am vazut o semifinala de mondial in Queens ( desi nu-mi place fotbalul nici de frica) si am gatit paste pe fundal muzical de Bob Marley in bucataria unui apartament cochet dintr-un bloc de caramida, mai frumos decat ce se vede in filme. Si nu in ultimul rand, multumesc Hostelling International pentru patul la 30 de dolari pe noapte pe care mi l-au oferit fara rezervare prealabila si fara obligatii cand mai aveam nevoie de 3 zile de cazare si nu aveam unde sa le gasesc la preturi sub 100 de dolari.

A fost o experienta de neuitat si pe parcursul urmatoarelor zile si saptamani (depinde cat de des voi scrie) o s-o impartasesc cu voi, cum ar spune Borat, „to benefit great nation of Romania”.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Romania in greva…sau nu

mai 31, 2010 by

Buna ziua dumneavoastra si telespectatorilor dumneavoastra, zic. Un inceput suficient de cretin si prafuit pentru ceea ce urmeaza sa scriu. E acel salut stupid si placid pe care analistii mai batranei sau mai putin telegenici il folosesc cand sunt invitati pe la tv. E acel salut pe care il foloseste nea Cornel de la 2 cand suna sa intre in direct la emisiunile de neam prost care iau opinii de la telespectatori. E un salut potrivit pentru situatia in care ne aflam. Pentru ca mi se pare ca toata tara s-a intors cu curu`n sus, sau a fost populata peste noapte numai cu Dorei si Cornei care nu inteleg ca de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

Ies precum oile in strada agitati de PSD (care, intre noi fie vorba, mi se pare ca spera intr-o lovitura de stat), fara sa-si puna capul ala de bugetari cu loc caldut in birouri la contributie. Pentru ca daca ar gandi cu capul in loc sa gandeasca cu portofelul si-ar da seama ca NU SUNT BANI. Nu sunt, si gata. Suntem in prag de faliment, ne-am imprumutat de la FMI, vin vremuri grele, dar ASTA E! Degeaba urla ca descreieratii jos guvernul, jos Basescu. Astea sunt toate sloganuri pe care le-au primit de-a gata de la agitatorii pesedeului. Chiar daca vine alt guvern, chiar daca vin alte 5 guverne unul dupa celalalt, daca NU SUNT BANI, NU vor avea de unde sa le dea inapoi procentele luate. Si bani chiar NU sunt.

Nu pun in discutie aici modul in care s-a ajuns sa nu mai fie bani. Da, s-a furat, s-a devalizat, s-au deservit clientele politice in defavoarea cetateanului. Da, s-au facut toate astea. Dar faptul e implinit. Banii nu mai sunt. Nu e momentul acum sa urlam in strada ca vrem guvern nou – ca acel guvern nou nu va face decat sa isi planga in pumn ca „ceilalti” l-au lasat falit. Trebuie un pic de solidaritate, un pic de intelegere, si un pic de rabdare, cu toate ca inotam intr-un rahat mai adanc decat poate trage orice vidanja. Trebuie ca oamenii sa nu se lase transformati in mase de manevra, fiindca fix asta se incearca: manipularea lor, transformarea lor in protestatari docili care repeta mecanic sloganuri invatate de la propagandistii partidului rosu.

Asta am avut de spus despre ce se intampla. Inca doua vorbe despre CUI i se intampla: nu am nici un pic de mila pentru: 1. pensionari – nenorocitii care au fost fie securisti, fie colaboratori intr-un fel sau altul, iubitori de Ceausescu, mancatori de adidasi de porc si apoi votanti ai criminalului Iliescu. Nu am nici un pic de mila pentru ei. Sa moara de foame, sa li se ia pensiile de tot, daca e nevoie. Plang ca tampitii dupa ce ei cu manuta lor i-au dat 3 mandate bolsevicului Iliescu. Acum, sa culeaga roadele, n-au decat!

2. Profesori – de fiecare data cand fac greva, apar printre ei spargatori de greva, fricosi slabi de inger care se lasa intimidati si nu se solidarizeaza cu cauza colegilor lor. Apoi se lasa momiti de bomboanele otravite de la guvern si revin la catedra, mai docili ca niciodata. Ca si pensionarii, ei culeg roadele propriei lor neputinte de a protesta unit si eficient.

3. Functionarii-balast din sistemul public. Nu are cum sa-mi fie mila de sutele de mii de functionari publici IN PLUS care se inghesuie in birouri ca sa bea cafea 7 ore din 8 dupa principiul „timpu` trece lefa merge”. In loc de aceste scaderi care se intampla pentru a recupera bani la buget, ar fi MULT mai eficient sa se scape de balastul din administratia publica. Cateva sute de mii de functionari ar fi suficient. Am toata simpatia pentru functionarii care-si fac treaba, pentru oamenii din primarii care sunt treziti cu noaptea-n cap, luati de-acasa in weekend si stau mereu la dispozitia cetateanului. Dar CEILALTI – sa plece, sau sa munceasca eficient. Si daca au impresia ca la stat e greu, sa mearga la privat sa vada ce bine le-o mai fi.

Cam atat, sper sa apuc sa mai scriu inainte sa vina vreo revolutie populara sau alte evenimente din astea tragi-comice. Din mijlocul evenimentelor, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Noaptea hotilor de cadavre

mai 6, 2010 by

Zilele astea am avut ocazia sa-mi aduc aminte de toate filmele proaste cu zombi si hoti de cadavre din istoria filmografiei. Ieri, cre(s)tinatatea ortoflexa si dodoloatza afla cu stupoare ca niste pustani (printre care si un viitor teolog) au incercat sa fure un femur, doua tibii, o coasta si trei aschii de craniu, o maslina, o atentie, si-o cutie de argint suflata cu aur (adevarata valoare de acolo) dintr-o biserica.E vorba, dupa cum v-ati dat seama probabil, de „moastele” (asa se zice in termeni bisericesti la cadavre in stare mai mult sau mai putin avansata de descompunere tinute in mod grotesc la vedere intru venerare in biserici) sfantului Nectarie, la care se inchina unii crezand ca vindeca boli. Acestora le aduc aminte, cu parere de rau, ca medicii vindeca boli, nu batutul de matanii si pupatul poalei popii. De asemenea, le mai aduc aminte un lucru: credinta, stimabililor, este un lucru personal si propriu, pe care il tii pentru tine si care poate, intr-adevar, prin auto-sugestie, sa amelioreze starea unor bolnavi. Repet, este STRICT vorba despre un placebo, „mind over matter”, „wishful thinking”, sau cum vreti sa-i spuneti. Nici Nectarie, Nici CocaColie, nici Pepsicolie, nici McDonaldsie Hamburgereanul  NU vindeca boli. Popa si apa statuta cu busuioc NU vindeca boli. Credinta NU se afiseaza in biserici si NU se ia de la popi cu mertzane si burti de mafioti.

Numai daca esti COMPLET spalat pe creier poti crede in basmele propovaduite de batmanii in sutana. Povesti de adormit copiii despre un dumnezeu sadic si fiu`su masochist, care i-au invatat pe romani sa desconsidere femeia (de referinte misogine e PLINA biblia), sa arunce cu pietre in orice nu le seamana, sa umple forumurile ziarelor de talibanisme (a se vedea Evenimentul Zilei online, nu exista articol despre stiinta care sa nu fie atacat de talibanii ortoflecshi la creier, care considera o „rusine” sa fii evoluat din maimuta, si pentru care acceleratorul de particule e unealta satanei; a se vedea tot pe EVZ diversi care posteaza, in loc de comentarii, CITATE DIN BIBLIE!!!). Tot din seria „talibani pe EVZ”, cred ca e demn de pomenit faptul ca toti ortofletii au o placere sadica de a se lega de protestanti si neo-protestanti numindu-i cu superioritate „sectari” si alte denumiri jignitoare, fara sa se gandeasca la un lucru pe care pana si mintea lor spalata l-ar putea intelege: asa-zisii „sectari” AU CONSTRUIT LUMEA CIVILIZATA! Au inventat capitalismul, industria, si mare parte din confortul vietii moderne (de care se bucura si talibanii nostri) il datoram culturii protestante si felului lor de a fi. Ortotontii ce cacat au dat lumii? Romania e cu un mileniu in urma tarilor civilizate, dar ne mandrim sus si tare ca suntem spirituali, neintinati, puri! Sincer sa fiu, dau oricand puritanismul ortodox roman pe o autostrada construita de protestanti.

Dar sa revenim la oile noastre. Ziceam ca ieri niste natafleti au incercat sa fure ramasitele pamantesti ale bietului Nectarie, care se odihnea si el ca omu` intr-o racla de vreo 30 de mii de roni (vezi, Salame? tot umflatii aia din biserica au morminte mai shukare decat nevasta-ta) si toata lumea a sarit cu gura ca vaaii, doamne, ce profanare, ce pacat, sa-i trazneasca dumnezo`, sa una, sa alta. Mai baieti, sa va zic o treaba: furtul e furt, si gata. La fel si foamea. Nu conteaza ca e biserica, moschee, sinagoga, cimitir, banca sau hypermarket. Daca e rost de facut bani (si 30 de mii de ron nu-s de colea), cineva disperat sau doar dornic de un castig rapid si ilicit ar sparge si mormantul maica-sii pentru a ajunge la banii aia. Ceea ce nu inteleg talibanii e ca hotii lu’ peste nu dadeau 2 lei pe oasele din racla. Au intrat sa fure RACLA, in care, intamplator, biserica tinea (din cauza unui hidos obicei) oasele unui om care ar fi trebuit sa se odihneasca sub pamant, ca ceilalti oameni. Al doilea lucru pe care trebuie sa vi-l bagati in cap este ca nu exista oase sacre. Divinitatea, daca exista, e mult peste limita de intelegere a unor primate pupatoare de labe de popi, si in nici un caz nu se manifesta in cadavre. Insa, atata vreme cat la biserica nu-ti trebuie niciodata programare, te poti duce gratuit (teoretic), si „reteta” consta in apa cu busuioc, tamaie si lumanari aprinse, babele vor continua sa isi lase sanatatea pe mana unei institutii crescute din jaf si crima. Bravos natiune, halal sa-ti fie!

Inainte de a incheia, le rog pe Olivia si Andreea sa ma ierte. Stiu ele de ce. Insa nu m-am putut abtine, a trebuit sa scriu ce am scris mai sus.

V-am  pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. prima mea postare, despre vorbe de duh romanesti, pe Give a Crap AICI

Here I am!

aprilie 27, 2010 by

La bună seara! (sau noaptea!) vă spune colaboratorul! Pentru că Oly este foarte entuziasmat de această nouă găselniță a noastră, am decis să îmi fac deja apariția prin Vorbele lui!

Deci (bun început de propoziție!) eu sunt Anca, mă bucur de cunoștință. În primul rând, vă las linkul cu istoria poetică și lirică a începutului colaborării. Nu că vreau să îmi fac reclamă, că m-a onorat deja Oly, ci pentru că am muncit destul de mult la culesul și aranjatul bucății din arhiva de Messenger! Era chiar păcat să nu apară și scremetele noastre literare nocturne (sau matinale)! Drept urmare, dați o geană!

Acuma că am făcut introducerea, m-am gândit și despre ce să grăiesc, așa, timid, în prima mea apariție. Va fi într-adevăr ceva diferit de stilul lui Oly, dar sper să nu își piardă cititori din cauza mea. Dacă se întâmplă, are acordul meu să mă „concedieze”!

Și pentru că eu viu de la Cluj, am să vă vorbesc despre plaiul arghelenesc… mai exact despre bătrâneii de pe acest plai. Bătrâneii de pe acest plai sunt foarte comunicativi și vorbăreți. Deși se zice că ardelenii vorbesc puțin și rar, se pare că bătrâneii au decis să formeze o sectă aparte! Ei vorbesc cu oricine, mai ales cu tinerii, iar dacă li se răspunde vorbesc și mult! Și nu tocmai rar!

Acuma, spre exemplificare, studiu de caz. Eu, persoana de față (mai mult sau mai puțin de față), deseori merg și citesc prin parc, prin piețele cu statui ecvestre, înțelegeți voi… locuri de tihnă și întâlnire. Și pe când încep eu frumos și cetesc seminarul sau cărțulia, simt o prezență… ridic subtil și cu precauție ochii și scanez orizontul… e o pasăre, e un avion, e Băsescu călare pe-un Boc, NUUUU, e un sectant!

Mă ascund rapid, cu ochii în foile mele, mă fac că nu am zărit nimic (eterna schemă, don’t make eye contact!). Parcul fiind de obicei în preajma unei biserici, deși nu obișnuiesc, încep a mă ruga: Te rog, Te rog, nu aici!!

Dar, fatalitate! Sectantul se așează tocmai lângă mine, deși mai erau vreo 3-4 bănci libere. „Nu e totul pierdut, îmi spun, doar citește, prefă-te că ești FOARTE concentrată și ocupată.” Fatalitate reloaded, însă! Dânsul/Dânsa începe a vorbi!

Bineînțeles, cele 4 faze: 1. Eternul interogatoriu: sunteți studentă, domnișoară? Unde? În ce an? Câți ani aveți? Câți ani mai aveți? E greu/ușor? Lasă ca dă Domnul și trece! (Domnul dă la toți, doar mie nu îmi dă mai puține experiențe cu seniori!) De unde sunteți? Unde stați? Aaah, în chirie… Unde? Cât? Câte camere? Cam astea sunt, așa, în mare!

2. Povestea vieții, sau o parte din ea, povestită însă atât de amănunțit încât ți se pare că îți trece viața! Eu stau (de completat), am N ani, am lucrat în locul cutare (sunt cel puțin 3 cutări), am X copii, care au X’ copii, care s-au căsătorit și am X” gineri/veri/nore. Și nu știu cum, majoritatea nu au cunoscut nicidecum metodele de contracepție, asa ca X-ul tinde către infinit! Uneori soțul/soția au murit (Dumniezo să-i hodinească!) și tu vei știi la ce vârstă, cine a venit la înmormântare, ce s-a servit, în ce mod, dacă ai mare noroc, poate vei afla și adresa mormântului!

Îndată ce a isprăvit cu familia, dacă chiar are chef de vorbă, va începe cu ograda! Nu știai câți mâți poate făta o mâță? Dar câți iezi? Care e rata mortalității? Acuș, îndată, aflii! Ce mai contează că citești despre istoria Ciprului sau cauzele conflictului din Somalia? Astea-s informații desuete, ce-ți oferă dânșii sunt taine ale înțelepciunii, ale alchimiei vieții, sunt primii pași către atingerea Destinului Personal (probabil și în Brazilia, la Coelho sunt secte de bătrâni!).

Faza 3: Fapte diverse. Probabil că veți purta discuții despre religie, despre starea actuală a națiunii, despre politică, învățământ, etc. Alte descrieri nu își au sensul.

Faza 4: Plecarea: „Să îți dea Dumnezeu sănătate, să îți găsești bărbat bun, să ai bogație în casă și să te ții de școală. Mulțumesc că ai stat de vorbă cu un moș/babă ca mine și sper că nu te-am supărat!” Cu ultimele puteri, zâmbesc, spun „Nu, nicidecum, la revedere, o zi bună!” Mă uit la neuronii ofiliți, care se uită la mine cu reproș: „A trebuit tu să vii aici în parc, să citești! Nu îți era bine acasă! Trebuie tu să te crezi boemă, Batman Batman!!!”

Încerc să îi reculeg cu tandrețe, să îi alin și apoi să îi hrănesc cu ceva informație mai academică. Încet, încet, își revin. Până mâine, poimâine, când vin iarăși în parc!

Overall, nu mă deranjează CHIAR foarte tare. Înțeleg într-un fel singurătatea bătrânilor și nevoia lor de comunicare, mai ales cu persoane tinere, în care poate văd uneori o speranță, poate se văd pe ei. Din acest motiv, niciodată nu am răspuns agresiv. Însă, deși sunt o persoană zâmbitoare și binevoitoare, încep să obosesc din ce în ce mai repede și să doresc să fiu lăsată în pace, mai ales atunci când chiar am treabă. Până la urmă, merg în parc pentru liniște, pentru a schimba cumva atmosfera, dacă doream discuții de socializare mergeam la cafenea sau la partid!

Până acum, am la activ povestea unei bucătărese la Casa Armatei, povestea cu rudele și mâții, multe povestiri cu morți, religie și gospodării.

Azi, o experiență recentă cu un moșuleț m-a făcut să mai integrez o fază intermediară, facultativă, dar posibilă, din câte am observat. Între faza 3 și 4, mai ales ca doamne/domnișoare puteți găsi:

Faza Specială: „Domnișoară, nu vii tu la o cafea? Și țigara merge mai bine la o cafea!” (no futher comments…)

Probabil că acest fenomen nu se petrece doar în Cluj, dar eu aici am avut cele mai multe experiențe. Ah, da, și pe tren! Pe trenul înspre Cluj! Drept urmare eu îmi închei povestea aici, că ș-așa am cam lungit-o oțâră!

În speranța că ne recitim, vă salut din țara mea, țara sectei bătrâneilor guralivi!