Archive for Iulie 2009

Suceava, capitala kitschului mondial

Iulie 31, 2009

Dragi si drage, zilele astea l-am lasat pe Gica in grija colegului de apartament, si am plecat cu nevasta din dotare intr-o vizita la ai mei, la Suceava. In afara de faptul ca am mancat bine, ca de altfel de fiecare data cand trec pe acasa, pot sa zic ca am ramas profund dezgustat de ce s-a ales de oraselul meu natal. N-a fost el niciodata cine stie ce perla, da’ onor primarele, intaiul tzaran al Sucevei, un nene de calitate indoielnica provenit dintr-un sat de langa Suceava, a reusit, impreuna cu to`arshu Papillon Butterfly cunoscut si ca Ghitza Flutur, sa-l transforme in tarlaua proprie pentru experimente kitschos-rurale.

Mai intai, a fost OUL. Nu, nu ala dogmatic, ci un ou de plastic (ma rog, fibra de sticla) pictat cu banda adeziva, inalt de 7 metri, trantit in centrul orasului, care si-a castigat titlul de cel mai mare ou „incondeiat” de paste din lume. In megalomania lui, Flutur a decis, si barzaunele ala de Lungu a acceptat, ca oul sa ramana PERMANENT in centrul orasului. Abia astept sa vad cum va arata abominatia aia de craciun, in contrast cu beculetele si bradul ce vor aparea in centru de sarbatori.

Booon, am trecut cu greata pe langa minunea de ou, si am ajuns la cea mai recenta abominatie locala, care a costat orasul 100000 (o suta de mii) de euro, numai manopera. Se numeste „Bucovina inaripata” si, teoretic, e un monument inchinat eroilor Bucovinei. Practic, e o ABOMINATIE ESTETICA, arata ca un TIRBUSON, are elemente copiate de la statuia aviatorilor din Bucuresti, la care s-a adaugat o pereche de sani si un corp spiralat. Cu o suta de mii de euro se putea reface tot pavajul din centru, care e vechi de 40 de ani si arata in ultimul hal. Dar nu, intaii tzarani ai municipiului resedinta de judet au hotarat ca merita sa plateasca un sculptor decrepit si lipsit de inspiratie ca sa construiasca aceasta gretosenie si s-o tranteasca in centrul orasului alaturi de oul pictat. N-am facut poze, mi-era prea sila. Cine e interesat poate sa caute pe net ca sa se lamureasca despre ce vorbesc.

In al treilea rand, in mai au inceput lucrarile de inlocuire a retelei de apa calda. Intr-un oras civilizat, asta ar insemna ca apa calda e oprita cam o luna, pe cartiere, alternativ, in asa fel incat nimeni sa nu sufere prea mult. In Suceava, asta inseamna ca tot orasul nu are apa calda pana in OCTOMBRIE. Pentru ca tzaranul nu-i tzaran destul, daca doamne fereste se spala mai des de o data la luna, si atunci la covata. Ca Lungu nu-i prea obisnuit cu apa curenta, si de-aia nu-i lasa nici pe suceveni sa se bucure de ea. Ai mei au trebuit sa bage bani intr-un boiler, ca sa scape de supliciul lipsei apei calde timp de jumatate de an. JUMATATE DE AN, fratilor!!! Asta, ca sa nu mai luam in considerare faptul ca tot orasul e o groapa, plin de sapaturi si utilaje si dracu’ si ta’su. Maine-poimaine o sa avem si turme de oi pascand prin parcuri, ca sa se simta tzaranul de primar mai ca la el acasa. Si partea cea mai tragica stiti care e? E la AL DOILEA MANDAT! ceea ce inseamna ca populatia e cel putin la fel de rurala la creier ca si el, daca il voteaza in continuare. Mai mult nu am de comentat.

Maine plec, si probabil nu ma voi intoarce mai devreme de sarbatorile de iarna, insa orasul in care am crescut imi lasa un gust din ce in ce mai amar de fiecare data cand ma intorc. Lasat pe mana unor tarani semi-analfabeti, populat de indivizi adusi cu forta din mediul rural de ceausescu, orasul meu are sanse sa ajunga capitala kitschului mondial si, in scurt timp, cel mai mare sat urban din lume.

In direct si in exclusivitate din Suceava, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Anunțuri

Am papagal!

Iulie 25, 2009

Da, stiu la ce va ganditi, ca multa lume are papagal si nu se lauda cu asta. Dar eu nu ma refer la papagalul ala cu care enervezi lumea debitand tot soiul de aberatii. Ma refer la celalalt, cu pene colorate frumos, care zburataceste prin bucatariile gospodinelor trecute de 40 de ani si le tine loc de conversatiile cu sotul. Partea interesanta e cum am ajuns eu sa am papagalul cu pricina.

Azi noapte, pe la o bucata, m-am trezit din somn plin de sudori (ulterior, sudorii si-au cerut scuze, gresisera apartamentul) si m-am mutat in sufragerie, unde e nitel mai racoare, sa-mi continui somnul. Dimineata cand m-am trezit, aveam o senzatie din aia pe care o au personajele din thrillere cand simt ca se uita cineva la ei. Ma dezmeticesc, ma uit incolo, incoace, si cand ma-ntorc spre geam, ce vad? Frumusete de papagal verde-fosforescent, cu aripile galbene, se uita fix la mine. Se pusese comod pe pervaz, si ma fixa cu privirea. Din cand in cand se mai umfla in pene si ciripea ceva pe papagaleasca (nu am inteles exact, cred ca ceva de genul „ha! te-am facut, fraiere!”). In prima faza n-am inteles cum a ajuns papagalul la mine in casa. Dup-aia mi-am dat seama ca dorm cu geamurile deschise in toata casa, deci avea suficient spatiu pe unde sa intre…acu’…al cui o fi? Nu-mi suradea ideea de a fi lasat o gospodina fara unicul ei partener de conversatie, asa ca m-am imbracat si-am inceput sa bat din usa-n usa prin vecini, sa vad care si-a pierdut papagalul. M-am ales cu rasete, zambete, si cateva usi inchise in nas, mai pe scurt – ia proprietarul de unde nu-i.

Sufletist cum ma stiti, nu m-a lasat inima sa dau papagalul afara. Asa ca m-am dus la piata sa caut un pet-shop, ceva, sa-i iau mancare si o colivie ca sa-l adopt. Mancare am gasit usor…cu colivia, mai greu. La petshopul din zona aveau tot soiul de chestii pentru caini si matze, da’ nimic pentru pasari. Asa ca nenea din magazin m-a directionat catre Titi Faier, expert local, care vindea papagali intre doua dacii ruginite peste drum de piata. Eh, si asa am aflat ca omul e crescator de vreo 30 de ani, ca stie cam tot ce se poate sti despre perushi, si ca vrea si poate sa ma ajute. Asa ca l-am urmat pana la scara lui (noroc ca locuieste in zona), a intrat, s-a intors dupa 10 minute cu o colivie si o foaie cu indicatii unde scria cam tot ce trebuie sa stie un crescator incepator. Dupa ce i-am povestit cum am ajuns eu sa am papagal, a devenit si mai dornic sa ma ajute, mi-a explicat ce si cum sa fac, mi-a lasat si numarul lui de telefon ca sa-l caut in caz ca se intampla ceva si nu stiu cum sa ma descurc. In fine, o bomboana de om si o veritabila comoara pentru unul in situatia mea, care s-a trezit peste noapte posesor de pasarica verde.

Ajuns acasa cu recuzita, a inceput a doua parte a aventurii: marea vanatoare. M-am chinuit cu nevasta-mea aproape o ora sa prindem zburatoarea care se ferea foarte abil de noi, si dadea dovada de simt acrobatic, zburand in zig-zag prin camera spre disperarea noastra care incercam s-o prindem fara sa-i facem rau. Intr-un tarziu, cred ca obosit de atata zburatacit, papagalul violator de domicilii s-a dat prins. Nevasta-mea s-a ales cu vreo doua ciupituri in urma vanatorii, dar in rest eram amandoi intregi si cu papagalul prins. L-am introdus in colivie, i-am facut stoc de apa si seminte de-alea de care mananca el, si am rasuflat usurati. L-am re-botezat Gica si pare sa se fi aclimatizat in noua casa. Asa ca cine l-a pierdut poa’ sa ma muste de cur, ca nu-l mai vede inapoi.

Si uite-asa am ajuns sa am si papagal, ca-n rest am de toate 🙂

Cine stie cum se cresc zburatoarele astea simpatice e asteptat cu sfaturi. Dau bere!

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Pentru romantici, iubitori de frumos, si alte specii pe cale de disparitie

Iulie 24, 2009

Dragi si drage, din nou o sa va rog sa-mi iertati ritmul lent in care postez, insa zilele astea nu mi-am dorit nimic altceva decat sa ma retrag intr-o pestera de unde sa nu ies pana in octombrie.Nu stiu daca am mai mentionat asta prin vreo postare dar sunt RAUUUUU de caldura, fac ca toate alea daca sare temperatura de 26-27 de grade. Cam pe-acolo e limita mea de confort termic. Dupa, nu mai e de discutat cu mine, ca devin irascibil si s-ar putea sa zic lucruri de care sa-mi para rau ulterior.

In fine, incheind aceasta mica paranteza, revin la tema postarii. Astazi o sa va arat pentru ce m-am trezit eu la 5 dimineata in concediu si am asteptat numarand minutele sa se crape de ziua. Imi plac rasariturile si apusurile la marea nebunie, mai ales cele de la mare. Asa ca intr-una din zilele petrecute la 2 mai, am zis ca trebuie neaparat sa prind un rasarit, si cu ochiu’ si cu camera. Insa, cum Murphy m-a urmarit asiduu de cand a inceput vara (incep sa cred chiar ca e un cititor de-al meu) exact in dimineata aia a fost cam inourat si n-am putut fotografia cine stie ce. Va arat, totusi, ce am putut prinde, cu dedicatie speciala pentru romantici, iubitori de frumos, si alte specii pe cale de disparitie.

In speranta ca v-am adus ceva frumos pe monitoare, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

O mare, doua mare, bate vantu-n buzunare

Iulie 21, 2009

Dragi si drage, sambata noaptea m-am intors de la 2 mai. Mi-a luat doua zile sa-mi revin si sa ma adaptez la aerul de Bucuresti – cand am coborat pe peron in Gara de Nord am crezut ca o sa-mi faca plamanii greva japoneza. Caldura mare, monser, tzashpe grade la umbra, praf, noroc c-au plecat studentii acasa si corporatistii in Bulgaria, Grecia si Turcia, ca e mai putina inghesuiala pe strazi de la o vreme. In fine, concluziile preliminare ale escapadei la mare pe anul asta sunt urmatoarele:

1. CFR-ul suge in continuare, mi se pare aberant sa faci 2 ore intre Mangalia si Constanta, la fel cum mi se pare aberant sa faci 6 ore si-un pic de la Bucuresti la Mangalia (vo` 350 de kilometri) cand in timpul asta ajungi din Bucuresti la Suceava (500 km).

2. Vama Veche nu mai are nici o scapare. Multumim Mircea Toma ca ai adus cocalari si hipsteri de Bucuresti in Vama, ca acum exista sezlonguri pe toata plaja, beach-baruri, trotuar, pista de biciclete, cluburi din care urla house-ul, un hotel din sticla si otel, o tabara de copii si din ce in ce mai putini vamaioti autentici. Mai bine ramanea Vama anonima si „pour les connaisseurs” decat sa o popularizezi matale cu salvati vama veche si alte alea. Data viitoare cand vrei sa salvezi ceva, salveaza Mamaia, sau Jupiterul sau prafu’ de pe toba.

3. Pe antreprenorii din 2 mai ii doare in cur de criza financiara. Cum am ajuns la concluzia asta? Fratzica, e mancarea mai scumpa ca-n Mamaia, sa moara 14 vecini d-ai mei infiptzi in gard!

4. AM RAMAS LEFTER FRATILOR!!! Pentru donatii cautati-ma pe mail. Va spun si-o poezie, ceva cu mamele din lumea-ntreaga, trista este caprioara, ce vreti voi. In acest context, cu amaraciune-n suflet anunt ca trebuie sa renunt la intalnirea bloggereasca din Sighisoara – insa cu toate ca nu mai pot face deplasarea, ideea in sine ramane deschisa – si pe bune vreau s-o facem si p-asta candva. Poate in Bucuresti. Poate chiar vara asta. Imi pare rau daca v-ati facut planuri, si ii rog pe magdutza (care era entuziasmata si vroia sa vina) si pe Manjusri (care a preluat anuntul si l-a postat la el pe blog) sa nu fie suparati si sa vina cu sugestii pentru o intalnire in Bukresh.

5. N-am scapat de stiri nici in 2 Mai, dar cum ele s-au intamplat saptamana trecuta si au fost deja tocate de presa si bloggeri, n-are rost sa ma mai leg de ele. Singurul lucru pe care-l am de spus e ca ma-ncearca tot mai tare sentimente criminale fata de media audio-vizuala din Romania.

6. Intr-o alta ordine de idei, marea a fost agitata toata saptamana si s-a linistit in dimineata plecarii mele. Deci n-am putut da la peste calumea. Deci il ucid pe Murphy, daca o exista, si daca n-o fi mort deja.

Cam astea au fost, pe scurt, punctele esentiale din concediul meu la mare. Povesti mai detaliate, si fotografii cu rasaritul, cargoul Stella, pustietatea dintre 2 Mai si Vama si alte chestii realmente fascinante, in zilele urmatoare. V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

La mare, la soare :)

Iulie 10, 2009

Dragi si drage, am plecat la mare! Daca cumva dau de wireless pe-acolo (slabe sanse, da’ cum spuneam si in postarea precedenta, speranta moare ultima si-aia in chinuri groaznice), ne mai auzim. Daca nu,  ma`ntorc intr-o saptamana cu povesti si fotografii din 2 mai.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim numai de bine! Daca va gasiti cumva prin zona, dati de mine la Micul Golf sau la Nudy Bar seara. Nu-s greu de observat, am 2 metri si binisor peste 100 de kile 🙂

Operatiunea „Monstrul” partea a 3a si ultima: improvizatia romanului cea de pe urma

Iulie 9, 2009

Eh, si-asa, cu traista goala, pe la 12 jumate, ne-am suit in masina si am pornit spre casa. Si ne-am dus, ca vantul si ca gandul, cu viteza melcului turbat. Ceea ce probabil v-ati dat seama deja citind partea 1 este ca drumul spre casa nu e vreun drum european cu 4 benzi, nu e nici macar un jigarit de drum comunal, ci e tot campul prafuit si ars de soare prin care am venit incoace. Numai ca n-am luat-o pe aceleasi carari pe care veniseram. Am trimis „inainte-mergatori” pe un drum ce ocolea balta, sa vedem daca se poate intra cu masina. Se putea. Ce conta ca nici unul din noi nu mai trecuseram pe-acolo? Aventura, tata, macar d-aia s-avem parte, daca peste n-a fost sa fie. In timp ce ne taraiam incet incet pe marginea baltii, pe langa stuf, ma incerca o senzatie intensa de deja-vu. Indicatiile pretioase nu s-au lasat asteptate: „haidi baa, iesim in drumu’ mare direct pe-aci, can` se termina balta”  „ma, vezi poteca aia? sunt oameni pe ea cu bicicleta, o merge si cu masina, hai pe-acolo!” „vezi ca vine o vagauna, sa nu ramai in ea, ocoleste, ia-o prin miriste; da-i incet ma, n-auzi, ramanem naiba pe-aici!”. Si, ca si cum ultima indicatie ar fi avut valoare de premonitie, Daciutza eroina care pana atunci rezistase prafului, caldurii, si drumului care-ar fi facut cinste chiar si planetei Marte, a inceput sa horcaie. Si horcaia, si horcaia, da’ tot se taraia, saracutza de ea. Fiind pe scaunul din dreapta, am observat rapid cum fatza soferului schimba diverse culori, de la nuante de alb pal, pana la rosu, verde, gri, mov, si inapoi la culoarea naturala a pielii. Am tras pe dreapta (vorba vine, pe dreapta…am oprit undeva la coada baltzii) si am primit cu stoicisim vestea: „ba…nu mai intra in viteza”. In secunda aia imi era clar ca fie se va intampla un miracol, fie o sa trebuiasca sa mergem cu pejosu’ prin camp ca sa nu ramanem acolo.

„Ba, o surubelnita aveti careva?” intreaba soferul. „Cre’ ca mi-a sarit schimbatoru’ din nuca, da’ nu-i nici o problema, cu o surubelnita, desfac, il bag la loc si merge”. Ne uitam ca tampitii unii la altii. De unde dracu’ si ta’su sa avem surubelnite la noi? Veniseram la prins peste, nu la faza regionala a concursului de inshurubat-deshurubat, etapa pe suruburi in cruce. Eh, si cum stateam noi si ne scarpinam in cap pe langa masina, soferul spune calm: „ba…nu mai e nevoie de surubelnita”   *pauza*  „…ca nu e sarit schimbatorul…”   *pauza*  „…e rupt de-a binelea, e rupt fieru’, sa mor io, era slabit de mai de mult si acu` s-a rupt..ce cacat facem?”. Instinctiv, m-am intors, in reluare, ca-n filme, spre sofer. Zambea cu schimbatorul de viteze in mana. In podeaua Daciei se vedeau garnitura data la oparte, si nuca de la schimbator, cu un ciot metalic scurt ramas in ea.

Pentru ca sunt o fiinta calma, mi-am muscat buzele si mi-am infranat dorinta nebuna de a  da cu piciorul in masina si a urla isteric. La ce noroc avusesem in ziua aia, se putea foarte bine sa sara o roata, sau naiba mai stie ce, daca dadeam cu piciorul in ea. Tocmai cand ma pregateam sa caut lemne de foc si sa fac cort din husele de la scaune (ca asa vazusem eu in Survivor Man pe Descopery), nea Cornel (Dumniezo` sa-i dea sanatate!) scoate usurel o cracana din sacul de pescuit (pentru necunoscatori, o cracana e o tija metalica cu un Y la capat, care se infige in pamant si-n care iti sprijini undita ca sa nu stai cu ea in mana), se pune pe scaunul din dreapta, mestereste ceva, iese din masina, indoaie cracana pe genunchi, se intoarce in masina, si iese zambitor de-acolo cu privirea aia de naufragiat care tocmai a zarit un vapor in larg: „noa…hai acasa acuma”. Ala a fost momentul in care am multumit tuturor mamelor care au dat nastere inginerilor care in 1984 au construit Dacia noastra alb 13 dupa principiul „las-o ba ca merge si-asa”. Ce facuse nea Cornel? Dom`le…infipsese cracana in ciotul de la schimbator, o indoise ca sa ii fie comod soferului, si…culmea, chiar intra in viteze. Mai bine ca inainte, daca e sa ne luam dupa spusele soferului. Adevar graiesc voua, ca NUMAI la Dacia 1310 poti face astfel de improvizatii. Ia sa vad eu masina straina care macar porneste de pe loc daca i se intampla asa ceva, daramite sa mai functioneze cu o cracana de pescuit pe post de schimbator de viteze.

In fine, ne-am tarait prin cele vagaune, am trecut prin ruinele CAP`ului, am intrat cu viteza melcului la sprint in Rosiori, si ne-am tarat incet spre casa. Eram numai buni de trimis dupa moarte, la cat de incet mergeam. DAR, macar nu ramaseseram in camp. Asa ca pe la 1 jumate, transpirat, prafuit, rosu la fata ca un rac, deshidratat si cu traista goala, intram pe usha socrilor. Nevasta-mea s-a prins din prima clipa ca nu prinsesem nimic, dar s-a comportat exemplar si a afisat o atitudine iubitoare si intelegatoare: „A, n-ai prins nimic? Bine…hai, du-te si te spala, ca puti”.

Si-asa s-a incheiat apoteotic (ce-mi mai place cuvantul asta!) sambata mea la peste pe Urlui. Si dat fiind ca n-am prins nimic, candva pe viitor trebuie sa repet experienta. Ca sa-mi fac norma la peste pe 2009 si sa stau linistit pana vara viitoare.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Operatiunea „Monstrul”, partea 2: prinde orbu’, scoate-i ochii

Iulie 6, 2009

Hotarat sa-si faca cincinalu’ la ultraviolete in patru ani jumate, la 8 fara un sfert soarele ardea cu simt de raspundere. Fiindca locul nostru de sub salcie fusese ocupat de niscai bucuresteni care avusesera curajul sa intre cu o Fabia in balariile alea, a trebuit sa ne oprim nitelush mai incolo, unde nu era nici picior de copacel cat de mic sub care sa te-ascunzi de to’arshu’ Sorel. Dar, cum pasiunea cere sacrificii, eram hotarat sa nu cedez, si, prin spangi, prin glonti, prin fum, prin mii de baionete, sa stau pe mal sa-mi fac norma la peste pe 2009. Asadar, am scos din portbagajul Daciei eroine un scaunel, si m-am asezat pe el sa-mi fac curaj cu o tigara, in timp ce restul lumii pregatea locul. Pregatitul locului presupune o serie de munci care incep cu seceratul stufului de la mal (da, baietii adusesera inclusiv o secera in scopul asta), chematul pestilor la masa (se arunca nada – dar cum noi suntem mai old-school am aruncat mamaliga facuta-n casa, nu chimicalele alea aromate de se gasesc in magazine), intinsul betzelor, pusul liniilor, momitul liniilor, si, intr-un final, prima aruncare. Nu veniseram cu lansete, ci doar cu betze de 4 metri, si pe la 8 si-un sfert dadeam cu bota-n balta bagam batzu’n apa, plin de speranta si ametit de soare. In stanga mea, unchiul neveste-mii. In dreapta, socru-miu, proprietarul Daciei off-road si nea Cornel. Gasca era completa, betele erau in apa, plutele pluteau, plumbii plumbeau, viermii viermeau, si peshtii peshteau…in cu totul alt coltz de balta, dupa cum am concluzionat dupa doua ore in care plutele n-au miscat nici un milimetru (ma rog, mai putin atunci cand le ducea curentul la mama dracu’ de trebuia sa aruncam iar, ca sa nu ne`ncurcam intre noi). Nea Cornel mai scotea din cand in cand cate-o fâţă (n.r. : peste atat de mic incat il injuri cand il scoti din apa, ca ti-a mancat viermele degeaba si te-ai si entuziasmat ca prostu’ crezand ca vine captura mileniului) da’ noi nimic. Nix, nada, nill, zero barat, multimea vida. Am nadit iar, ne-am coit, ne-am invartit, degeaba. Nu musca, al naibii peste, si pace! Dupa doua ore jumate de liniste totala, mi-am pierdut si ultimul dram de rabdare pescareasca, mi-am luat o cutie de bere si-o tigara, am sprijinit undita-n cracana si-am hotarat ca macar sa ma relaxez daca tot nu-i rost de prins peste. Daca nenorocitul ala de Murphy ar fi avut macar un dram de compasiune si pentru pescari, in secunda in care mi-as fi aprins tigara si-as fi luat prima gura de bere, un crap de 10 kile s-ar fi ratacit pur intamplator in carligul meu…insa fiindca Murphy tine doar cu corporatistii care se joaca de-a pescuitul pe Wii, si nu cu noi astia mai fraieri care chiar bagam coada`n balta, nu s-a intamplat asa.

Tocmai cand asteptarea era mai apasatoare, cand soarele ardea mai rau (si daca ar fi fost vreo ciutura prin preajma ar fi scos cu siguranta din fantana namol), socru-miu are o revelatie: „ba baieti…saptamana trecuta bagara astia de la primarie navodu`n balta…oare de aia nu trage?”. Stupoare totala. Urmata de liniste totala. Urmata de scrasneli din dinti. Primul care il priveste cu sclipiri homicidale in ochi pe tata socru’ e unchiu` : „pai bine ba, si-acu` ne spui?! pai daca bagara navodu’ zapacira dreacu’ pestele cela de cap, asta o luna nu mai vine la betze, pana uita, ca are memorie scurta”. O liniste mormantala se lasa peste balta. Nici nea Cornel nu mai scotea fâţe, timpul statuse in loc, betzele stateau in loc, plutele stateau in loc, plumbii plumbeau in continuare, viermii viermeau, Oly fuma turceste asteptand inca marea captura…insa pana la urma consensul a fost ca daca tot nu prindem peste, macar sa ne veselim si noi, ca doar nu veniseram la inmormantare. Asa ca am lasat betele pe cracane, am mancat cate ceva, am mai ras, am mai glumit, da’ n-am parasit incinta. Stiti cum e…speranta moare ultima, si-aia in chinuri groaznice. Intr-un acces de optimism chiar am schimbat locul, mutandu-ma la doo`j de metri mai incolo…si-am intepat si eu o chestie de 12 centimetri lungime din care nici o pisica mai facuta nu s-ar satura. Ce mai incolo-incoace, sambata trecuta Dumnezeul pestilor n-a vrut sa-si trimita supusii la pieire. Dupa un timp, apare si paznicul, zambind complice (omul stia ca se bagase navodu’ ). Il intreb cu naduf „ce facurati dom`le, adormirati pestii astia-n balta, de nici nu ciuguleste nici unu`?”. Raspunsul vine prompt, ca de la un adevarat doctor in viata si obiceiurile pestilor: „E presiune atmosferica mare domnu`, d-aia nu mananca, e lenesi acuma, sta pe fund”. „Ba pe-a ma`tii, `tu-ti asa si pe dincolo cu presiunea atmosferica a vietii azi si maine”, zic in gand, si ma`ntorc la batzul meu, cu pluta nemiscata-n apa precum epava de la Costinesti in zilele ei bune.

Pe la 12 ne-am bagat piciorul. Am zis ca avem doua posibilitati: schimbam bazinul si ne-ncercam norocul dincolo, sau plecam acasa cu coada-ntre picioare. Evident, din orgoliu, am votat in unanimitate sa bagam batzu` si`n bazinul 1, ca deh, cine stie? poate poate se`ntampla o minune pescareasca si ne`ntoarcem cu monstrul acasa…asa ca ne-am strans catrafusele, ne-am imbarcat in Dacie, si i-am dat bice (unii cu pedala, altii cu gura) spre celalalt bazin. Insa odata ajunsi acolo ne-am dat seama ca n-are rost sa pierdem vremea. Randuri-randuri de pescari „de-ai locului”, pe biciclete si motorete, plecau cu moace plouate si cu traista goala de pe balta. Asa ca, multumiti si mangaiati la orgoliu de faptul ca n-am fost singurii fraieri care n-au prins nimic, ne-am hotarat sa ne-ntoarcem acasa. Ca deh…ne-or intelege si doamnele c-am avut ghinion. Insa, despre drumul spre casa…in episodul urmator.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Operatiunea „Monstrul”, partea 1: drumurile noastre toate…

Iulie 6, 2009

M0tto:

Da-i omului un peste, si-l hranesti o zi. Invata-l pe Oly sa pescuiasca, si-o sa aiba ce povesti pe blog 3 zile la rand.

Ce-au in comun un crap, Oly, si interlopul proxenet Sica Topor din Ferentari?…nimic, da’ n-aveam cum altfel sa sparg gheata si sa-mi incep povestirea. Sambata trecuta am fost la peshte. Nu din ala la care-i dai banii inainte si te-alegi cu latzei dupa, din alalaltu’, care sta in balta si nu-i asa de prost precum ne-am dori noi sa fie. Desi datul cu bota batzu’n balta e un hobby mai vechi de-al meu, avand in vedere ca nimeni din familia mea n-are nici in clin nici in maneca cu asa ceva, rare sunt ocaziile cand apuc sa merg la pescuit; weekendul asta a fost una din acele ocazii rare si pretioase, de care trebuie sa te bucuri ca nu stii cand se mai intampla. Din fericire, familia extinsa (recte, partea neveste-mii de familie), mai are cate o tangenta cu pescuitul, asa ca unchiul neveste`mii (sa nu vi`l imaginati ceva moshulet hatru prieten cu rachiul si glumet nevoie mare, ca nu`i cazu`…de fapt e tanar si nu bea deloc 🙂 ) ne-a invitat pe mine si pe socru`miu la un peste. Booon, foarte frumos, zic. La 6 eram in picioare, la 7 eram in fata blocului din Rosiori unde stau socrii mei si ma luptam, impreuna cu tata socru, cu o sacosha  de cateva chintale cu merinde pentru noi si regimentul 14 infanterie, ca deh, doi baieti are mama, si n-o sa-i lase sa faca foamea pe balta. Foarte curand apare si gasca vesela, unchiul sus-amintit si alti doi prieteni, in limuzina prezidentiala ce avea sa ne duca la balta – o Dacie 1310 cu vreo cativa ani mai batrana ca mine, alb 13, fara nici o adaugire cocalareasca, scoasa parca dintr-o fantezie de poet optzecist. Curand aveam sa aflu de ce Dacia, NUMAI Dacia, si nici o alta masina decat ACEA Dacie era potrivita pentru locul unde mergeam. Si iac-asa, cei 5 viteji s-au pornit la drum cu gand rau pus pestelui din balta. Si de-aici, incepe aventura. Cu toate scartaiturile, batrana Dacie tragea destul de bine, asa ca cei cativa kilometri de asfalt pe care-i aveam de parcurs s-au terminat relativ repejor…dupa care a inceput EL…CAMPUL, nesfarsit si ars de soare precum peisajele din Dune, murdarit pe alocuri de cate-un petec de porumb, si, cel mai important – lipsit cu desavarsire de orice forma de drum definit. Exista doar carari facute de carute si tractoare, care se schimba de la an la an, in asa fel incat amicii mei nu stiu niciodata EXACT pe unde s-o ia ca sa nu ramana impotmoliti in noroi sau blocati prin vreo vagauna. Eu, linistit, pe locul din dreapta, ascultam 3 voci izbindu-se una de alta, si intrecandu-se in a da indicatii soferului, un tip tacut, care mai raspundea din cand in cand cu cate-un „bine ca esti tu mai dăştept” morometian printre dinti, in timp ce tragea de volan ca sa evite o groapa umpluta cu apa si noroi si intra in miriste, oftand cu durere de fiecare data cand baia de ulei sau toba de esapament a batranei Dacii atingeau pamantul. Dupa un timp, drumeagul prafuit s-a mai indreptat, si doar din cand in cand mai auzeam din spate cate-un „ia`o ba la dreapta p-aici, n-auzi? e mai scurt, iesi in drumu’ mare, faci stanga, ocolesti pe la ceapeu` si ajungi la balta”  „ba nu ma, tine-o inainte, faci stanga la prima, tii drept, cobori in vale si ajungi la balta” „uite ba salciile celea, nu le vezi, `ej chior? tine drumu’ asta drept si ajungem, ce te tot coiesti atata?”. Bietul sofer a rezistat cu stoicisim tuturor indicatiilor pretioase, ba chiar a urmat unele dintre ele, ca sa`mpace „turnul de control” din spate si sa le-nchida gura. Si uite-asa, intr-un tarziu, am ajuns si la Urlui – balta ascunsa-n mijlocul campului, la care poti ajunge doar cu bicicleta, motocicleta, jeepul sau…Dacia 1310 an fabricatie 1984, alb 13, fara modificari. Continuarea povestii, in episodul urmator. Pana atunci, va las cu niste imagini de la balta.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Intalnire in Sighisoara: detalii

Iulie 2, 2009

Gataaa, am scapat de munca pentru o luna 🙂 e timpul pentru planificari, calatorii si somn mult. Cu toate ca din cauza temperaturilor extreme mi s-a topit o bucata de creier, aia care mai functioneaza se gandeste la vacanta si balaceala in mare. Dar, pentru ca ma dezgusta cocalareala de pe litoralul romanesc, si nu imi surade sa stau 48 de ore intr-un autocar imputit plin cu cefe late ca sa ma duc la greci, turci si alte neamuri din astea cu iesire la mare, o sa ma duc ca de-obicei in 2 mai. Probabil v-at fi asteptat sa zic ca ma duc in Vama, da’ si acolo a ajuns cocalareala si neamul prost. Nu mai e Vama ce-a fost odata…asa ca ma duc in 2 mai, la o casuta unde am fost si anul trecut, cu o curte enorma care are o portita in spate ce da inspre niste scari ce coboara spre o plaja plina de alge si bolovani, cu rulote si nudisti intr-o parte, si un buncar de mitraliori in cealalta, si-o sa ma simt superb. Nu-mi trebuie nisipuri de aur, nu-mi trebuie all inclusive, o bucatica de plaja virgina, fara muzica si terase, e tot ce-mi trebuie. O sa-mi petrec diminetile momind guvizi pe dig in timp ce nevasta-mea o sa citeasca plictisita presa si-o sa traga de mine sa mai facem si altceva ca s-a plictisit 🙂 si-apoi o sa mi se faca mila de bietii guvidei lacomi si-o sa le dau drumul inapoi in mare …asta, daca nu mi se face brusc pofta sa-i tavalesc in malai, sa-i prajesc si sa-i mananc cu mamaliga si mujdei, facute in gradina umbroasa a gazdei. Sunt un om al placerilor simple, si dupa un an de munca, nimic nu-mi incarca bateriile mai bine ca o saptamana de liniste, pescuit si balacit in apa. Si-apoi, cand ars de soare o sa ma intorc in ceaunul asta incins caruia-i zice Bucuresti, o sa am amintiri racoroase care sa ma tina pana anul viitor cnad o sa pot ajunge iar in micul meu colt de paradis. Sper ca pana atunci sa nu construiasca nimeni vreun hotel pe-acolo, si macar 2 mai sa ramana satucul boem de pe malul marii, ferit de tziganeala ce a acaparat restul litoralului. Si daca pierd si 2 maiul…tot am o scapare: ma duc la Gura Portitii, unde se`mbina Dunarea cu marea, si unde civilizatia inca n-a ajuns, si sper ca nici n-o sa ajunga prea curand.

Si, la sfarsitul lunii, vine si festivalul medieval de la Sighisoara. Ultimul weekend din iulie, 24-25-26. E inca prea devreme sa stabilim detaliile intalnirii, dar cred ca cel mai bine ar fi sa ne vedem fie sambata, fie duminica, sa aibe toata lumea timp sa ajunga, si sa stam o ora, doua, trei, noua, la o bere si-un pahar de vorba undeva in cetate. Manjusri, si oricine mai vrea: puteti da mai departe anuntul pe blogurile voastre. Vorba americanului, the more the merrier. Ne vedem, punem tara la cale, si cine stie ce-o iesi. In orice caz, sper sa-mi cunosc cei 3 comentatori fideli cu ocazia asta 🙂 Voi reveni cu detalii, insa astept sugestii organizatorice din partea voastra.

Pana atunci, v-am pupat  pe portofele, si s-auzim de bine!