Archive for Septembrie 2009

In Romania, moartea vine pe trotuar

Septembrie 22, 2009

Dimineata. 6.45 AM. Pipera metrou. Amortit de somn, cu castile in urechi si tigara-n bot, astept pe trotuarul din fata gurii de metrou sa ma sui in busul ce-mi va transporta corpul pe jumate adormit la munca. O zi tipica, racoare, praf, un tramvai plin cu muncitori din schimbul de noapte trece hurducaind si gemand din toate incheieturile. Eu fumez, Nightwish bubuie in urechi, si deodata, o mana ferma ma apuca de-un umar si ma trage intr-o parte.

Trezit brusc din reverie, nu apuc sa-l injur pe proprietarul mainii cu pricina fiindca la cativa centimetri de mine trece, nepasator, cu spatele, un camion de paine. Pe trotuar. Camionul. In loc sa-l injur, imi scot o casca, ii multumesc omului (care tocmai ma salvase de la o moarte foarte penibila – facut terci de masina de paine – aproape  la fel de penibil ca un amic de-al meu care era cat pe-aci sa fie calcat de DRIC). Camionul cu paine urcase pe trotuar ca sa traga la scarile gurii de metrou – cel mai apropiat loc de alimentara din statie care trebuia aprovizionata la prima ora. Insa Dorel Camionagiul, avand permisul luat la Pitesti, nu cunostea conceptul de oglinda retrovizoare, claxon, sau macar  un „da-te`n mortii ma`tii mai incolo” urlat pe geam. Ora fiind mica, somnul mare, si socul intamplarii proaspat, nu mi-am dat seama decat mai tarziu prin ce trecusem. Si atunci m-am pus pe injurat. In gand, fiindca Dorel plecase deja spre alimentarele patriei cu paine pentru oamenii muncii. Poate daca eram cocalar si ascultam muzica la telefon, fara casti, nu mai pateam asta. Poate daca eram mai intepat, ma duceam la soferul ala si-l scuipam intre ochi pentru ca s-a urcat pe trotuar fara sa se asigure. Poate daca nu eram in Bucuresti, Romania, aveam siguranta ca nu voi muri strivit de un camion, pe trotuar, pentru o activitate atat de banala precum tigara de dimineata cu muzica in casti.

Dar – ghinion de nesansa – m-am nascut si traiesc in Romania, asa ca nu-mi ramane decat intrebarea: si bloggerii se calca cu masina, nu-i asa?

In incheiere, traditionalul „Muriti!” istodoresc merge spre soferii de distributie care se urca cu camioanele/dubele pe trotuare – mai bine ei, decat eu.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Anunțuri

Lupu’si schimba parul…

Septembrie 19, 2009

…dar naravul, ba. E o zicala ce se potriveste de minune hartiei igienice tabloidului de mare interes national Cancan. Din cand in cand, din pure accese de masochism, intru pe editia online a sus-amintitului tabloid ca sa vad ce scandaluri si goliciuni trupesti mai incanta ochii navetistilor de pipera cu care impart de voie, de nevoie, metroul dimineata. Astazi am avut unul din acele accese de masochism, si cand sa intru, ce-mi vad ochii? Un layout nou-noutz dar extreeem de familiar…ma uit inca odata in bara de navigare, sa ma conving ca am pus adresa corecta, si o pusesem. Era cancan cu fatza noua, furata cinstit inspirata din Libertatea, care la randul lor au copiat-o avut ca sursa de inspiratie tabloidul britanic The Sun.

Insa, pentru ca, probabil, IT`istii de la Cancan au facut scoala la seral precum colegii lor jurnalisti de la aceeasi publicatie, serverul pica intr-una, nu puteai citi nimic (nu ca in zile normale ai avea ce citi acolo), si cand reuseai, intr-un tarziu, sa incarci un articol, layoutul era asa de busit si de anapoda incat calculatoristii ar trebui sa se duca repede la coltz, sa stea in genunchi pe coji de nuca.

Partea trista e ca, in timp ce tirajul publicatiilor de calitate scade continuu (in acelasi timp cu scaderea calitatii actului jurnalistic, cu renuntarea la deontologie, cu afilierea politica si cu aparitia „trustologiei” – stiinta de a imbina unul sau mai multe posturi tv cu cel putin unul sau mai multe posturi de radio si cel putin unul sau mai multe ziare si a face din aceasta strutzo-camila un trust aservit intereselor unora sau altora) – tirajul scursurilor de barfe gen Cancan, Libertatea, Click, creste incontinuu, invers proportional cu IQ`ul cititorilor. Lucru care inseamna, dupa umila mea parere (si a altora, din cate am citit prin blogosfera) ca asistam la moartea controlata a jurnalismului profesionist din Romania. Adica jurnalistii cu fler sunt facuti sa taca, iar cei servili care se ghideaza dupa principiul „pupa-l in bot si papa-i tot” – cum ar zice Caragiale au liber sa scrie elucubratii si sa participe astfel la decaderea presei scrise si ingroparea unor publicatii cu nume si renume.

Mai ramane blogul – un loc unde se face o forma alternativa de jurnalism, si care ramane, in opinia mea, una din sferele greu de controlat financiar si politic – atata vreme cat mai exista bloggeri independenti care isi expun opiniile (fie ele si subiective) fara sa le pese de afilieri. Insa si aici se strecoara, incet incet, virusul care a ucis presa scrisa. Lucru care ma lasa cu multe intrebari fara raspuns. Ce e de facut? Are vreun viitor jurnalismul adevarat in Romania, sau se va pleca definitiv in fata tabloidizarii? Se mai scrie si din alte puncte de vedere decat cel basescian dus la paroxism si cel obsesiv anti-basescu? Iata cate probleme mi-am pus doar deschizand o editie online a unui tabloid. Va las pe voi sa ma ajutati sa caut raspunsul la intrebarile astea.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

UPDATE: probabil in urma problemelor tehnice (sau a amenintarilor cu actiuni juridice din partea Libertatii), Cancan a revenit la vechiul layout. Sa le stea-n gat fie de bine!

Am pus de-o colaborare

Septembrie 12, 2009

Dragi si drage, acum ceva timp am avut o discutie foarte interesanta cu Istodor care-mi povestea de un proiect mai altfel, un blog de turism alternativ, in care el sa experimenteze in fiecare weekend locatii noi, aflate pe o raza de 250 de km in jurul Bucurestiului, si sa ne spuna noua unde se poate merge, ce se poate face, unde se poate ostoi foamea si setea pe bani putini si foarte putini. Pe langa asta, site-ul avea sa mai contina si reportaje despre Bucuresti, oamenii lui, strazile lui, mahalaua lui si parfumurile lui, sectiunea „tragicul rutier”, cu care cititorii s-au obisnuit de pe blogul lui de la catavencu, si alte chestii dragute.

Blogul cu pricina trebuia sa fie unul independent, nou, si interactiv – cu updateuri din locatiile prin care ajunge omul exact atunci cand ajunge in ele. Si au mai fost detalii in acea discutie pe care nu mi le amintesc, ca eram obosit frant. Cert e ca mi-a placut ideea, si am acceptat in principiu sa colaborez si sa ajut la realizarea ei. Nu cu texte, nu inca, cel putin, fiindca nu am timp si resurse sa umblu fleaura prin tara in momentul asta, insa cu partea tehnica – administrare, moderare comentarii, ace, brice si carice, tot ce tine de dashboardul ala prietenos de la wordpress.

A trecut o luna si ceva, si iata ca saptamana asta proiectul s-a materializat. S-a lansat versiunea beta a site-ului http://uichendist.ro unde ma veti putea gasi materializat sub forma adminului prietenos care lasa sa treaca toate comentariile si nu-i baneaza decat pe imbecili si pe nesimtiti 🙂 intratz, intratz, intratz` shi cumparatz`, avem di tati – saptamana asta Istodor e la Belciugata si nici nu stiti ce pierdeti daca nu cititi. Pff…ok, marketingul nu-i punctul meu forte, dar intrati, ca merita un ochi 🙂

Sa ne fie-ntr-un ceas bun, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Traim in Romania si asta ne mananca tot semnalul TV

Septembrie 3, 2009

De ceva vreme incoace, a inceput era digitala. Telefonie digitala, frigider digital, geamuri digitale, masini digitale, si, nu in ultimul rand, televiziune digitala. Daca la inceputurile sale modeste, piata asta avea doar cativa furnizori, foarte repede s-au bagat pe felie si marii monopolisti de pe piata de cablu tv. Printre acesti mari monopolisti, se numara si UPC, care ofera, vezi doamne, un fel de serviciu digital de televiziune, fara sa fie nevoie sa te chinui cu parabolice. Vin baietii, iti baga un decodor, si pac, ai intrat in era digitala. Problema e ca „e” mai multe probleme: in primul rand semnalul pica din te miri ce: furtuna, criza economica, efectul razelor de luna asupra papucilor de guma, etc etc etc. In al doilea rand, oamenii astia stau foaarte prost la capitolul relatii cu clientii, respect pentru client, suport tehnic prompt, si cam tot ce tine de un furnizor de servicii civilizat.  In ordinea asta de idei – sa te fereasca al’ de sus sa-ti pice semnalul, ca pana reusesti sa dai de cineva care sa intervina te uiti cu spor la un ecran albastru, si daca indraznesti sa insisti vor avea grija sa te faca sa te simti cel mai tampit om din lume doar fiindca iti ceri drepturile. Te vor invarti de la un operator la altul, de la un departament la altul, de la un numar taxabil la altul, de la un ghiseu la altul, in speranta, probabil, ca te vei plictisi de atata umblatura si vei renunta la reclamatii.

Nu vorbesc in necunostinta de cauza – desi m-am ferit ca de dracu’ de orice fel de ghisee, ca am alergie la asa ceva. Mi-a parvenit de aici , din ciclul „primim de la cititori” , o relatare despre cum isi trateaza UPC clientii platitori. Cititi, si poate o sa va regasiti in pielea povestitoarei, si o sa recunoasteti totala lipsa de respect pentru client manifestata de unii ce au monopol pe o piata care le aduce profituri mai mult decat serioase. Dupa ce cititi, intoarceti-va aici, si spuneti-mi daca am sau nu dreptate: este ca singura solutie e sa revenim la antenele din elementi, cocotzate pe bloc, cu care sa prindem bulgarii, sarbii, moldovenii si naiba mai stie ce OZN`uri? La ce bun era digitala, daca in spatele ei se ascund niste corporatisti obositi care s-au intins mai mult decat le-a permis infrastructura, si acum nu mai fac fata cererilor de suport tehnic de la clienti? Si, presupunand la absurd ca rabdarea clientului nu cunoaste limite – e asa de greu sa formulezi o scuza de la primul telefon, explicand de ce nu poti sa ajuti,  in loc sa alergi omul pan` la dracu` cu carti si`napoi pentru o chestie ce se putea rezolva din doua clickuri?

Insa asa se`ntampla cand o companie uriasa lucreaza descentralizat, si e atat de rasfirata in departamente si departamentutze incat nu stie stanga ce face dreapta. Efectele se resimt la nivelul consumatorului final, si asta se rasfrange asupra imaginii companiei. Insa trebuie sa mai curga multa apa pe Dambovita pana o sa invete companiile romanesti cum devine cazul cu respectul pentru client.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Blues de viata grea

Septembrie 1, 2009

Acum vreo doua secole si ceva, pe la inceputul istoriei lor scurte si tumultuoase, SUA, banuind probabil ca sefii de trib din Africa ascundeau arme biologice in buncare si pentru ca pe vremea aia era cam greu sa aduci democratia asa de departe de casa, s-au hotarat sa puna de-un mic import de forta de munca mocca promitandu-le bietilor oameni cetatenie, salarii mari si viata buna in tara tuturor posibilitatilor. Asta dupa ce, in prealabil, ii inghesuiau ca pe vite in corabii si-i bateau de le sareau capacele p-aia care nu primeau de buna voie visul american.

Si iac-asha, ca prin minune, cu mult inainte de irlandezi, italieni, si alte soiuri de europeni dubiosi, iar mai apoi asiatici, mexicani si, in genere, toate neamurile pamantului, au sosit pe taram american niste milioane de nefericiti din Africa. Cum pe vremea aia, la scolile militare (pentru baieti) respectiv la pensioanele de bune maniere (pentru domnisoare) nu exista materia optionala „corectitudine politica”, toata lumea le spunea cioroi (nigger sau coon – pentru cei ce abia acum deschid manualele de limba engleza) sau, in cazul stapanilor mai milosi, „negrotei” (negro). Pe langa adresarea nu tocmai ortodoxa, stapanii ii munceau si-i bateau de le sareau capacele (de aici expresiile foarte populare „muncesc ca un negru pe plantatie”  si „a bumbaci pe cineva” cu sensul de a bate pe cineva oarecum similar cu bataile incasate de negri pe plantatiile de bumbac). Eh…si urma acestor tratamente, intr-o zi, transpirat de la cules si semi mort de foame, un negru s-a ridicat si-a zis „pana cand o viata cruda si un trai nefericit?”…numai ca, fiind aproape mort, vorbele i-au iesit din gura pe tonalitati diferite. Si-asa, fratilor, s-a nascut bluesul. Unul din cele mai pline de suflet si vibratie genuri muzicale s-a nascut in lanul de bumbac, din suferinta unor oameni smulsi din casele lor si carati cu vaporul la mii de kilometri, pe un alt continent, fara nici un drept, si de cele mai multe ori ucisi prin munca.

De ce am scris toata poliloghia aia de mai sus? Eh, pentru ca vremurile s-au schimbat, de aia am scris. Acum americanii ar face orice sa opreasca noi imigranti sa intre in tara lor, si nici prin gand nu le mai trece sa-i aduca cu forta. Mai mult decat atat, acum ei se suie-n avioane, si pleaca in destinatii turistice enigmatice si exotice precum Irak si Afganistan, unde de indata ce ajung, aduc ca cadou (cacofonie intentionata) democratia. Normal, „bastinasii” n-au nici un cuvant de spus in asta…cum adica sa refuzi democratia? nebun de legat tre’ sa fii…cum ce va costa? o nimica toata, fratzica, niscai barili de petrol. A, nu vreti sa ne dati petrol, si mai aruncati si cu pietre`n noi? Eh las` ca indata va spunem lu` taticu` si vine cu democratia peste voi!

Acum lanul de bumbac se numeste, pompos, „corporatie” sau „multinationala”. Sclavagismul se numeste „outsourcing” si stapanul nu numai ca nu te tine cu forta…dar renunti tu de bunavoie la libertatile tale ca sa nu te dea afara…ca linia de asteptare pentru sclavi noi, proaspeti si cu dorinta de munca e mare, si unii si-ar vinde sufletul sa aiba pozitia ta. Asa ca tragi, ca sclavul pe plantatie, de dimineata pana seara, ca la sfarsitul lunii sa numeri niste bani pe care sa-i dai din mana a doua zi pe chirie, intretinere, rate la banca, leasing la masina. Normal ca, pentru treaba asta, nu poti nici macar sa te bucuri de taramul fagaduintei – ca doar americanu` nu`i prost sa te cheme sa muncesti la el in tara. Iti face el un bloc de sticla in oras la tine, tranteste un calculator si-o imprimanta in el, si gata fratzica, ce-ti trebe tie sa vezi New Yorku`?

Viata-i grea, cu toata tehnologia moderna care ne ajuta, cu toate resursele pe care le avem la dispozitie, viata-i grea. Asa ca daca vedeti in vreun parc vreun tanar in costum, cu diplomat in mana, laptop sub brat, si casca bluetooth in ureche privind trist in gol si cantand la muzicutza, sa-i spuneti o vorba buna, ca nu e nebun. E doar un sclav modern re-inventand bluesul.

V-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!