Scopul si durata vizitei, mai draga

by

Eh, si iac`asa, dupa primul zbor trans-atlantic din viata mea, am ajuns, mai mult buimac decat treaz si ranjind pierdut si hipnotizat la Washington Dulles International Airport (cunoscut in prescurtari internationale cu numele sugestiv de…IAD). Si, coborand din avionul bine racorit, dau de 40 de grade afara si ceva mai putine inauntru, si ma transform dintr-un zombie uscat intr-unul ud. Prima chestie pe care am observat-o a fost ca vama era in celalalt capat de aeroport. Asa ca a trebuit sa ma sui intr-un trocarici (un fel de camion care se inalta pana la nivelul portilor de debarcare si apoi cobora la nivelul pistei si te ducea la vama) si sa bat juma’ de aeroport pana la labirintul-cel-fara-de-iesire, adica o coada formata din pasagerii ultimelor 3 avioane care aterizasera in acelasi interval orar cu al meu.

Si atunci am avut primul contact cu eficienta americana. Desi erau peste 400 de oameni la coada, randul se misca civilizat si la capat un „ghid” directiona oamenii spre unul dintre cei 30 de functionari prezenti la datorie, cu toate ca era duminica dup`amiaza. Nu tu coate, nu tu ghionturi, doar un rand de oameni avansand civilizat. Cu toate astea, insa, a durat putin peste o ora pana sa-mi vina randul sa fiu „procesat”, moment in care eram deja atat de obosit incat abia am reusit sa-mi scot pasaportul din buzunar si sa-l dau lu’ tanti de la ghiseu. Si apoi a venit intrebarea. Intrebarea pentru care ma pregatisem tot drumul sa raspund cat mai coerent si mai clar, ca sa nu ridic suspiciuni. „Hello Sir, what is the purpose of your visit to the United States?”. Eu…nimic. Privire pierduta, mintea`n colturi, eram blocat. De oboseala, de emotie, de naiba stie ce. Dupa cateva secunde am facut si eu click si am raspuns: „I`m going to the Jefferson Online…Overseas…O…you know what? Let me just show you” si am scos din ghiozdan invitatia la conferinta, convins fiind ca in momentul urmator voi fi luat deoparte si dus intr-o cameruta pentru suspecti ca sa fiu interogat in detaliu, fiindca nu stiusem sa le spun scopul si durata vizitei. Adevarul e ca mi s-a bagat in cap de acasa (de catre colegii americani) ca ofiterii vamali din State sunt niste bestii fara suflet, care mai repede te-ar trimite pachet inapoi acasa decat sa te lase sa intri in tara daca li se pare ca ceva e suspect cu tine. Insa dupa ce s-a uitat pe invitatie si a dat din cap a aprobare, mi-a capsat pe pasaport hartia de intrare, mi-a pus stampila, m-a amprentat, facut poza, si mi-a dat drumul sa haladui liber in Statele Unite. Ce-i drept, mi-a luat 10 amprente, nu 4 ca la restul celor procesati pana atunci, dar nu conta. Eram liiibeeerrr in State, imi vedeam visul cu ochii, si eram atat de fericit incat imi venea sa ies imediat din aeroport si sa urlu…pana cand mi-am adus aminte ca avusesem si bagaj in cala, pe care trebuia acum sa-l recuperez.

Pentru ca durase mult procesatul, oamenii au eliberat banda si au mutat toate bagajele in diverse colturi, iar eu, chior de oboseala,  nu mi-l gaseam pe al meu. In paranteza fie spus, frica mea cea mai mare legata de zbor era sa nu-mi piarda bagajul. Asa ca, fara sa caut prea mult, l-am luat la`mpins vagoane pe reprezentantul KLM din aerport, care s-a oferit sa-mi aduca hartii si hartioare, sa vedem cum rezolvam problema…insa intre timp, mi-am gasit si eu bagajul si am zbughit-o pe usi direct in statia de autobuz din fata aeroportului. Unde aerul avea temperatura aproximativa de 40 de grade si umiditate nu-stiu-in-cifre-dar-s-a-lipit-instant-camasa-pe-mine. Am tras adanc aer in piept si…siiii….am mers la autobuz unde e racoare si bine? Nuuuu, mi-am aprins o tigara, ca nu mai fumasem de 14 ore si deja imi tropaiau piticii pe creier. Evident, am intrebat mai intai daca e voie sa fumez pe trotuar…ca au  mai ramas foaarte putine locuri in America unde poti fuma liber si neingradit. Si dupa ce mi-am facut si pofta asta, am continuat agale, taraind trollerul dupa mine, spre autobuzul A5 care urma sa ma lase la cea mai apropiata statie de metrou, de unde aveam sa iau metroul pana la un capat de linie de unde aveam sa iau un alt autobuz pana in campusul universitatii George Mason din Fairfax, Virginia. Ati inteles ceva? …ma bucur, nici eu…dar trebuia sa ajung acolo si trebuia sa trec prin toti pasii aia ca s-o fac.

Asa ca m-am suit in autobuz si am asteptat rabdator sa ajung la prima statie de metrou (aflata la vreo 35 de minute de mers cu autobuzul de aeroport…) unde am constatat, dezamagit, ca arata cam ca statia Titan din Bucuresti, doar ca de doua ori mai adanca. Mi-a luat 3 minute coboratul cu scara rulanta, dupa care am mai dat de o scara rulanta care ducea la linie. Eh…ce ti-e si cu americanii astia, cum maresc ei tot. O alta descoperire a fost ca plata calatoriei se face pe incredere…trebuie sa selectezi dintr-un panou statia de destinatie, sa vezi cat te costa pana acolo, sa bagi banii intr-un automat si ala sa-ti scuipe o cartela de exact valoarea calatoriei tale.

In fine, a venit si metroul ,dupa ce credeam ca o sa ma topesc in statia aia (daca afara erau 4o de grade, inauntru erau pe putin 45)  si am observat ca conductorii din metroul washingtonian sunt foarte grabiti…imediat ce s-au deschis usile a intrat semnalul de inchis usile…dar am apucat sa ma urc, si sa ma si asez, intr-un vagon de metrou, atentie: MOCHETAT, si cu banci capitonate. Da? Repet, in caz ca sunteti la fel de surprinsi ca mine: mocheta pe jos, banci capitonate. Si da, mocheta era curata. Si bancile intregi, fara „Gigel + Ionela = Love” scrijelit cu briceagul in musama.

La destinatie am mai aflat doua lucruri: 1. ca trebuie sa bagi cartela si la iesire, si daca ai fost chitra si n-ai platit cat trebuie pe calatorie, nu poti iesi din statie, trebuie sa bagi cartela intr-un automat de Exit Fare si sa platesti diferenta ca sa poti iesi, si 2. ca duminica dup`amiaza cursa intre metrou si campus nu mai circula de pe la ora 5…si era cam 7 deja. Asa ca m-am suit intr-un taxi cu o taximetrista foarte vorbareata, o negresa simpatica cu aer de mama protectoare din filme care te pocneste daca injuri in casa si care la fiecare doua cuvinte spunea un „honey”. Si, vrand sa afle de unde sunt, i-am zis ca-s de „far far away” ceea ce n-a facut-o sa renunte…a trebuit sa cedez si sa spun si de unde far far away sunt. Si atunci am aflat ca pamantul e un loc foarte mic, si ca romanii s-au aciuat peste tot pe el. „Ohh, Romania you say? Honey we got a red top cab driver here from Romania. His name is Dan, we’re good friends, known`im since he started, but he ain`t here right now, Dan went to Romania for the summer, in the mountains, he can’t stand the Virginia heat”. Si uite-asa, am inteles ca oricat incerc sa scap, oriunde m-as duce, chiar si la 7 mii de km de casa, undeva, cineva, tot va fi auzit de romani si Romania. Din fericire, de partea aia a oceanului au ajuns, in mare parte, romani care s-au dus sa-si faca un rost in viata, prin munca, nu prin boschetarie si furt. Asa ca n-am avut motive sa ma simt rusinat, pe toata durata vizitei mele. Eh…au si vizele astea (si greutatea obtinerii lor), un avantaj, este?

Si uite-asa, din vorba`n vorba, semi-teleghidat precum robotzelul C3PO din Razboiul Stelelor (dushmanu` lu` ala micu` de respira greu, care, apropo, era ta`su baaa!) am ajuns in campusul George Mason si m-am si cazat. Cred ca era undeva la vreo 4 dimineata ora Romaniei, iar eu plecasem de-acasa in ziua precedenta la 10 dimineata…deci de vreo 18 ore bune…insa ajunsesem! Calcam pe pamant american, chiar daca in Virginia rurala, dar pamant american! Si de-ici incolo, a`nceput experienta de neuitat a celor doua saptamani americane.

Insa despre asta, in episoadele urmatoare. Pana atunci, v-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!

Etichete: , , , , , , , , , , ,

2 Răspunsuri to “Scopul si durata vizitei, mai draga”

  1. Manjusri Says:

    Oly, astept sa ne povestesti ceva despre Universitatea George Mason… sunt tare curios cum merg lucrurile intr-o universitate americana. Banuiesc eu cum merg, dar tu ai vazut cu ochii tai.🙂

  2. bastiendarquay Says:

    @Manjusri: era vacanta cand am ajuns noi acolo, doar am folosit campusul ca loc de cazare. Daca vrei povestesc despre cat de misto e campusul, e practic un oras in oras, cu mini-mall, politie, benzinarie, bazin de inot, sala de fitness, restaurante, teatru/sala de concerte, plus salile in care se predau cursuri. Cazarea e in apartamente cu 3 camere de 1 loc, separate si incuiate, cu baia la comun pe holul fiecarui apartament; este sala de studiu pe fiecare etaj, bucatarie la parterul fiecarui complex, receptie la parterul fiecarui complex cu doi studenti responsabili de tot ce misca in cladirea respectiva la post de la 8 dimineata la 12 noaptea, aer conditionat de-ti ingheata vorba ceea, bijuteriile familiei, net wireless gratuit pentru studenti (noi, ca musafiri, l-am platit), curatenie luna, spalatorie cu fise la parter, usi electronice la intrare si la toate camerele, pe baza de cartela…si cam asta e descrierea fizica a campusului. Descrierea morala e dupa cum urmeaza: toata lumea sta in campus fie ca parte a taxei pe care o plateste sau a bursei pe care o primeste; nimeni nu vinde si nu cumpara locuri in camine, pentru ca ei nici n-au auzit de asa ceva. Nu se tin chefuri salbatice in camine si nici nu exista bodegi in campus ca`n Regie, pentru ca nu-i voie. Daca vrei crasma, iesi la complexul comercial de la strada si ai acolo crasma. Sunt sute de locuri de parcare supra si subterane pentru profesori, vizitatori si studenti, iar in timpul verii ca sa obtina niste fonduri suplimentare universitatea inchiriaza locuri de cazare conferintelor de tot soiul, cum a fost si a noastra. Ah, si ca un ultim detaliu, campusul respectiv e intr-o zona impadurita, cu poteci de trekking si hiking peste tot in jur, si e doar unul din cele 3 campusuri ale universitatii Mason raspandite in toata regiunea metropolitana a Washingtonului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: