Archive for the ‘De-ale vietii’ Category

Undeva in Balcani

Iulie 31, 2010

Nu stiu cum sa incep postarea asta ca sa nu semene cu cele 10001 articole care s-au scris si se scriu inca despre Bulgaria si litoralul lor. O sa incerc sa am o parere obiectiva care sa difere cat de cat de marea masa a textelor pe tema asta, insa unele lucruri se vor repeta si or sa va para foarte cunoscute.

Bulgaria e, intr-adevar, undeva in Balcani. Pe bune, pe la ei chiar trec muntii aia. Noi suntem o tara pseudo-balcanica, sau, ma rog, balcanica in cuget si simtiri, dar fara muntii cu pricina. Insa cu tristete spun ca pana si ei sunt cu cel putin 10 ani inaintea noastra, la multe capitole. Cu ce sa incep? Poate cu drumurile: am fost surprins sa vad ca, cel putin drumul de la Ruse la Varna e neted ca-n palma, are tzashpe benzi, e un fel de autostrada pe alocuri si nu se compara cu drumurile noastre. Cu toate ca am facut putin peste 6 ore de la Bucuresti la Nisipurile de Aur, cu tot cu opriri si vama, n-am simtit drumul absolut deloc. Imediat cum treci de Ruse, care e un oras comunist in adevaratul sens al cuvantului (gri, trist, amenintator pe alocuri) esti in camp. Cate-un deal pe ici pe colo, cateva structuri care seamana cu muntii dar sunt prea mici ca sa fie munti, in fine, nimic deosebit. Insa calitatea drumului te impresioneaza, ca roman. Nu ma asteptam ca tocmai Bulgaria sa ne intreaca la capitolul asta, desi am invatat in ultima vreme sa nu ma mai surprinda nimic.

Apoi, al doilea lucru care m-a impresionat e cat de puternica e leva. Cursul Euro-Leva e 1 la 2. Spre deosbire de 1 la 4.3 RON. Nu stiu cum reusesc sa-si mentina moneda atat de puternica, insa e clar ca ei vor intra in zona euro inaintea noastra, si o vor face cu succes.

Despre oameni, nu pot sa ma pronunt. Mi se pare normal ca intr-o zona turistica oamenii sa faca pe dracu`n 4 ca sa te simti bine. Si bulgarii asta fac. Insa nu stiu cum sunt ei in afara litoralului, n-am avut contact, n-am vizitat, deci nu ma pot pronunta. In afara de asta, statiunile sunt in mare parte manageriate de nemti, deci meritul e in parte al lor pentru calitatea serviciilor. Aici intervine diferenta majora intre noi si ei: ei si-au vandut hotelurile si terenurile si plajele unor investitori cu simtul raspunderii, al caror interes major a fost sa renoveze, reconstruiasca si amenajeze. Noi ne-am vandut hotelurile unor borfasi care inainte de Revolutie faceau contrabanda cu blugi si casete porno din portbagajul Daciei si interesul lor primordial a fost sa jupoaie pielea de pe turistul roman ca sa-si scoata investitia, lasand nivelul serviciilor la un prag deplorabil. Plus, manele, mizerie, tiganie, namol de la techirghiol, porumb „fert” si alte tiganii care te fac sa-ti fie sila de litoralul romanesc. In Nisipuri, cu toate ca e plin  de romani, n-am auzit o manea toata saptamana. Nici n-am vazut vreun tigan dubios…doar rusi valutisti in sorturi roz incercand sa-ti paseze leva pentru ruble sau invers. In schimb am numarat cel putin 3 cocktail-baruri si terase unde se canta rock live in fiecare seara, pe langa zecile de cluburi si discoteci care mai de care mai tentante (bautura aproape gratis, mega-oferte, kilo-oferte, super-oferte si o turma de pustoaice pe aleile statiunii care te invitau cu 1001 pliante si fluturasi sa vii la bodega lor sa te distrezi).

De asemenea, oferta la mancare e cat se poate de variata: restaurante si terase cu mancare bulgareasca, chinezeasca, indiana, libaneza, turceasca, tot ce vrei si ce nu vrei; cu bautura inclusa in pretul meniului si cu ospatari care, desi nu sunt fluenti in engleza, rup cate o boaba din cel putin 5 limbi straine in timp ce iti ies in cale pe strada cu meniul deschis si te invita sa mananci la ei. Daca pana si un moshulet de 70 de ani ne invita la masa in engleza, va puteti da seama cam la ce nivel sunt ei cu serviciile.

In concluzie, o sa reproduc cu aproximatie un comentariu care mi-a placut la un articol din EVZ: Romania e capra aia raioasa care, cu toate ca e costeliva si plina de bube, tine coada cu mandrie pe sus; adica patriotarzii ii injura pe cei care merg la mare in Bulgaria ca nu sprijina economia nationala…in loc sa se spele pe ochi si sa vada in ce hal e litoralul romanesc. Cine face chestiile astea, ori n-a fost acolo niciodata, ori e spalat complet pe creier de iubirea de „patrie si neam”.

Mai incolo o sa va povestesc despre dezamagirea pe care am avut-o cu turistii nemti, dar pana atunci v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Anunțuri

Pauzele scurte si dese, cheia marilor succese

Iulie 23, 2010

Precum spune si titlul, dragii mei, din nou voi face o pauza de la postat de cam o saptamana, pentru ca, dupa ani si ani de excursii masochiste pe litoralul romanesc, anul asta ma duc la fratii nostri bulgari sa ma bucur de o vacanta proletara ca la carte, cu servicii pe masura costurilor si fara sa trebuiasca sa suport degradarea ultimelor locuri care mi-erau dragi pe litoralul nostru – 2 mai si Vama.

Si, daca tot ma duc in vacanta, imi inchid telefonul si fac pauza de net ca sa pot sa ma bucur din plin de soare si apa si nisip. Nu neaparat in ordinea asta, dar o sa ma bucur de ele oricum.  La intoarcere o sa avem niste postari amestecate – aventuri prin America si povesti din Bulgaria, asa incat blogul o sa devina din blog de opinie blog de turism pentru o scurta perioada, cel putin pana epuizez subiectele despre State. Asa, orientativ, am povestit doar un fragment din primele zile in Washington, si mai am o saptamana in New York de povestit plus alte mici aventuri haioase.Si, hai sa recunoastem, mai bine povestesc despre calatorii decat despre Madalina Manole si dezgroparea Ceausestilor, nu? Ca doar oameni suntem, nu Libertatea.

Sper din tot sufletul sa nu`mi pierd si ultimii 3 cititori fideli care mi-au mai ramas, da`i vara, e cald, si nu`i vreme de pierdut in Bucuresti, ca doar un concediu am, si`i pacat sa`l petrec in fata calculatorului. La fel ca`ntotdeauna, v-am pupat pe portofele, si s-auzim numai de bine!

Scopul si durata vizitei, mai draga

Iulie 15, 2010

Eh, si iac`asa, dupa primul zbor trans-atlantic din viata mea, am ajuns, mai mult buimac decat treaz si ranjind pierdut si hipnotizat la Washington Dulles International Airport (cunoscut in prescurtari internationale cu numele sugestiv de…IAD). Si, coborand din avionul bine racorit, dau de 40 de grade afara si ceva mai putine inauntru, si ma transform dintr-un zombie uscat intr-unul ud. Prima chestie pe care am observat-o a fost ca vama era in celalalt capat de aeroport. Asa ca a trebuit sa ma sui intr-un trocarici (un fel de camion care se inalta pana la nivelul portilor de debarcare si apoi cobora la nivelul pistei si te ducea la vama) si sa bat juma’ de aeroport pana la labirintul-cel-fara-de-iesire, adica o coada formata din pasagerii ultimelor 3 avioane care aterizasera in acelasi interval orar cu al meu.

Si atunci am avut primul contact cu eficienta americana. Desi erau peste 400 de oameni la coada, randul se misca civilizat si la capat un „ghid” directiona oamenii spre unul dintre cei 30 de functionari prezenti la datorie, cu toate ca era duminica dup`amiaza. Nu tu coate, nu tu ghionturi, doar un rand de oameni avansand civilizat. Cu toate astea, insa, a durat putin peste o ora pana sa-mi vina randul sa fiu „procesat”, moment in care eram deja atat de obosit incat abia am reusit sa-mi scot pasaportul din buzunar si sa-l dau lu’ tanti de la ghiseu. Si apoi a venit intrebarea. Intrebarea pentru care ma pregatisem tot drumul sa raspund cat mai coerent si mai clar, ca sa nu ridic suspiciuni. „Hello Sir, what is the purpose of your visit to the United States?”. Eu…nimic. Privire pierduta, mintea`n colturi, eram blocat. De oboseala, de emotie, de naiba stie ce. Dupa cateva secunde am facut si eu click si am raspuns: „I`m going to the Jefferson Online…Overseas…O…you know what? Let me just show you” si am scos din ghiozdan invitatia la conferinta, convins fiind ca in momentul urmator voi fi luat deoparte si dus intr-o cameruta pentru suspecti ca sa fiu interogat in detaliu, fiindca nu stiusem sa le spun scopul si durata vizitei. Adevarul e ca mi s-a bagat in cap de acasa (de catre colegii americani) ca ofiterii vamali din State sunt niste bestii fara suflet, care mai repede te-ar trimite pachet inapoi acasa decat sa te lase sa intri in tara daca li se pare ca ceva e suspect cu tine. Insa dupa ce s-a uitat pe invitatie si a dat din cap a aprobare, mi-a capsat pe pasaport hartia de intrare, mi-a pus stampila, m-a amprentat, facut poza, si mi-a dat drumul sa haladui liber in Statele Unite. Ce-i drept, mi-a luat 10 amprente, nu 4 ca la restul celor procesati pana atunci, dar nu conta. Eram liiibeeerrr in State, imi vedeam visul cu ochii, si eram atat de fericit incat imi venea sa ies imediat din aeroport si sa urlu…pana cand mi-am adus aminte ca avusesem si bagaj in cala, pe care trebuia acum sa-l recuperez.

Pentru ca durase mult procesatul, oamenii au eliberat banda si au mutat toate bagajele in diverse colturi, iar eu, chior de oboseala,  nu mi-l gaseam pe al meu. In paranteza fie spus, frica mea cea mai mare legata de zbor era sa nu-mi piarda bagajul. Asa ca, fara sa caut prea mult, l-am luat la`mpins vagoane pe reprezentantul KLM din aerport, care s-a oferit sa-mi aduca hartii si hartioare, sa vedem cum rezolvam problema…insa intre timp, mi-am gasit si eu bagajul si am zbughit-o pe usi direct in statia de autobuz din fata aeroportului. Unde aerul avea temperatura aproximativa de 40 de grade si umiditate nu-stiu-in-cifre-dar-s-a-lipit-instant-camasa-pe-mine. Am tras adanc aer in piept si…siiii….am mers la autobuz unde e racoare si bine? Nuuuu, mi-am aprins o tigara, ca nu mai fumasem de 14 ore si deja imi tropaiau piticii pe creier. Evident, am intrebat mai intai daca e voie sa fumez pe trotuar…ca au  mai ramas foaarte putine locuri in America unde poti fuma liber si neingradit. Si dupa ce mi-am facut si pofta asta, am continuat agale, taraind trollerul dupa mine, spre autobuzul A5 care urma sa ma lase la cea mai apropiata statie de metrou, de unde aveam sa iau metroul pana la un capat de linie de unde aveam sa iau un alt autobuz pana in campusul universitatii George Mason din Fairfax, Virginia. Ati inteles ceva? …ma bucur, nici eu…dar trebuia sa ajung acolo si trebuia sa trec prin toti pasii aia ca s-o fac.

Asa ca m-am suit in autobuz si am asteptat rabdator sa ajung la prima statie de metrou (aflata la vreo 35 de minute de mers cu autobuzul de aeroport…) unde am constatat, dezamagit, ca arata cam ca statia Titan din Bucuresti, doar ca de doua ori mai adanca. Mi-a luat 3 minute coboratul cu scara rulanta, dupa care am mai dat de o scara rulanta care ducea la linie. Eh…ce ti-e si cu americanii astia, cum maresc ei tot. O alta descoperire a fost ca plata calatoriei se face pe incredere…trebuie sa selectezi dintr-un panou statia de destinatie, sa vezi cat te costa pana acolo, sa bagi banii intr-un automat si ala sa-ti scuipe o cartela de exact valoarea calatoriei tale.

In fine, a venit si metroul ,dupa ce credeam ca o sa ma topesc in statia aia (daca afara erau 4o de grade, inauntru erau pe putin 45)  si am observat ca conductorii din metroul washingtonian sunt foarte grabiti…imediat ce s-au deschis usile a intrat semnalul de inchis usile…dar am apucat sa ma urc, si sa ma si asez, intr-un vagon de metrou, atentie: MOCHETAT, si cu banci capitonate. Da? Repet, in caz ca sunteti la fel de surprinsi ca mine: mocheta pe jos, banci capitonate. Si da, mocheta era curata. Si bancile intregi, fara „Gigel + Ionela = Love” scrijelit cu briceagul in musama.

La destinatie am mai aflat doua lucruri: 1. ca trebuie sa bagi cartela si la iesire, si daca ai fost chitra si n-ai platit cat trebuie pe calatorie, nu poti iesi din statie, trebuie sa bagi cartela intr-un automat de Exit Fare si sa platesti diferenta ca sa poti iesi, si 2. ca duminica dup`amiaza cursa intre metrou si campus nu mai circula de pe la ora 5…si era cam 7 deja. Asa ca m-am suit intr-un taxi cu o taximetrista foarte vorbareata, o negresa simpatica cu aer de mama protectoare din filme care te pocneste daca injuri in casa si care la fiecare doua cuvinte spunea un „honey”. Si, vrand sa afle de unde sunt, i-am zis ca-s de „far far away” ceea ce n-a facut-o sa renunte…a trebuit sa cedez si sa spun si de unde far far away sunt. Si atunci am aflat ca pamantul e un loc foarte mic, si ca romanii s-au aciuat peste tot pe el. „Ohh, Romania you say? Honey we got a red top cab driver here from Romania. His name is Dan, we’re good friends, known`im since he started, but he ain`t here right now, Dan went to Romania for the summer, in the mountains, he can’t stand the Virginia heat”. Si uite-asa, am inteles ca oricat incerc sa scap, oriunde m-as duce, chiar si la 7 mii de km de casa, undeva, cineva, tot va fi auzit de romani si Romania. Din fericire, de partea aia a oceanului au ajuns, in mare parte, romani care s-au dus sa-si faca un rost in viata, prin munca, nu prin boschetarie si furt. Asa ca n-am avut motive sa ma simt rusinat, pe toata durata vizitei mele. Eh…au si vizele astea (si greutatea obtinerii lor), un avantaj, este?

Si uite-asa, din vorba`n vorba, semi-teleghidat precum robotzelul C3PO din Razboiul Stelelor (dushmanu` lu` ala micu` de respira greu, care, apropo, era ta`su baaa!) am ajuns in campusul George Mason si m-am si cazat. Cred ca era undeva la vreo 4 dimineata ora Romaniei, iar eu plecasem de-acasa in ziua precedenta la 10 dimineata…deci de vreo 18 ore bune…insa ajunsesem! Calcam pe pamant american, chiar daca in Virginia rurala, dar pamant american! Si de-ici incolo, a`nceput experienta de neuitat a celor doua saptamani americane.

Insa despre asta, in episoadele urmatoare. Pana atunci, v-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!

Vorba lu’ Oly go America

Iulie 11, 2010

Bine v-am regasit, dragilor. Nu stiu cati din cei 3 cititori fideli mi-au simtit lipsa, insa in ultima luna si ceva n-am mai scos o vorbulita fiindc`am fost ocupat sa-mi pregatesc si execut vizita istorica in tara (nu foarte) vecina si pretena America. Urmeaza, asadar, o serie de episoade in care-o sa va povestesc cum am zburat, vazut, trait, si zburat inapoi in Romanistan. Pe foarte scurt, am fost la o conferinta in Virginia, am vazut Washingtonul si apoi ‘cireasa de pe tort’ –  o saptamana in New York. In total doua saptamani de vis intr-o tara care, daca ar exista Dumnezeu, ar fi darul sau pentru umanitate. Si nu spun asta pentru ca am plecat acolo din start cu ideea ca e raiul pe pamant, ci pentru ca in cele doua saptamani m-am tinut departe de tot ce inseamna chestii turistice (ma rog, am facut catralioane de poze si am vizitat monumentele importante din DC si New York, ca deh, nu se cadea sa fiu acolo si sa nu le vad) insa am incercat in prinicipal sa vorbesc cu oameni de rand, sa merg in cartierele lor, sa vad cum traiesc, sa ma amestec intre ei si, in mare, sa nu fiu turistul cu ochii pe sus si camera la gat (desi, repet, am avut in permanenta camera la gat si in New York nu se poate sa nu umbli cu ochii pe sus).

In continuare, ca sa nu intram direct in branza si sa va tin in suspans putin, o sa incep cu o serie de multumiri: multzam fain, shefu`, ca ai facut posibila calatoria asta acceptandu-mi inscrierea la conferinta si platindu-mi biletul de avion 🙂 la mai multe! multam fain, US State Department, ca, desi am venit la interviul de viza cu pleata-n vant si mult prea glumet, n-ati crezut ca sunt terorist si mi-ati dat viza pe 10 ani. Multam ofiterului de la vama din Dulles International care, desi eram beat de oboseala si nesomn si n-am stiut sa-i spun scopul si durata vizitei, asa ca am scos din geanta invitatia la conferinta si i-am trantit-o pe masa n-a crezut ca sunt un viitor muncitor la negru in fast-foodurile patriei si mi-a pus stampila de intrare. Si, poate cel mai important aspect al calatoriei, multumesc couchsurfing.org pentru ca exista, pentru ca e un site minunat unde necunoscutii devin prieteni si fac schimburi interculturale in cele mai ciudate si imposibile domenii, si pentru ca, datorita site-ului cu pricina, am locuit 3 zile la etajul 19 intr-un zgarie-nori din Times Square cu 4 dementi si jumatate care m-au facut imediat sa ma simt ca acasa si mi-au aratat cat de frumoasa e viata in New York, dincolo de orice ar fi putut sa-mi arate chiar si cel mai smecher ghid turistic. Tot pe couchsurfing am cunoscut si alti 3 dementi cu care am petrecut nebuneste in East Village, am vazut o semifinala de mondial in Queens ( desi nu-mi place fotbalul nici de frica) si am gatit paste pe fundal muzical de Bob Marley in bucataria unui apartament cochet dintr-un bloc de caramida, mai frumos decat ce se vede in filme. Si nu in ultimul rand, multumesc Hostelling International pentru patul la 30 de dolari pe noapte pe care mi l-au oferit fara rezervare prealabila si fara obligatii cand mai aveam nevoie de 3 zile de cazare si nu aveam unde sa le gasesc la preturi sub 100 de dolari.

A fost o experienta de neuitat si pe parcursul urmatoarelor zile si saptamani (depinde cat de des voi scrie) o s-o impartasesc cu voi, cum ar spune Borat, „to benefit great nation of Romania”.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Here I am!

Aprilie 27, 2010

La bună seara! (sau noaptea!) vă spune colaboratorul! Pentru că Oly este foarte entuziasmat de această nouă găselniță a noastră, am decis să îmi fac deja apariția prin Vorbele lui!

Deci (bun început de propoziție!) eu sunt Anca, mă bucur de cunoștință. În primul rând, vă las linkul cu istoria poetică și lirică a începutului colaborării. Nu că vreau să îmi fac reclamă, că m-a onorat deja Oly, ci pentru că am muncit destul de mult la culesul și aranjatul bucății din arhiva de Messenger! Era chiar păcat să nu apară și scremetele noastre literare nocturne (sau matinale)! Drept urmare, dați o geană!

Acuma că am făcut introducerea, m-am gândit și despre ce să grăiesc, așa, timid, în prima mea apariție. Va fi într-adevăr ceva diferit de stilul lui Oly, dar sper să nu își piardă cititori din cauza mea. Dacă se întâmplă, are acordul meu să mă „concedieze”!

Și pentru că eu viu de la Cluj, am să vă vorbesc despre plaiul arghelenesc… mai exact despre bătrâneii de pe acest plai. Bătrâneii de pe acest plai sunt foarte comunicativi și vorbăreți. Deși se zice că ardelenii vorbesc puțin și rar, se pare că bătrâneii au decis să formeze o sectă aparte! Ei vorbesc cu oricine, mai ales cu tinerii, iar dacă li se răspunde vorbesc și mult! Și nu tocmai rar!

Acuma, spre exemplificare, studiu de caz. Eu, persoana de față (mai mult sau mai puțin de față), deseori merg și citesc prin parc, prin piețele cu statui ecvestre, înțelegeți voi… locuri de tihnă și întâlnire. Și pe când încep eu frumos și cetesc seminarul sau cărțulia, simt o prezență… ridic subtil și cu precauție ochii și scanez orizontul… e o pasăre, e un avion, e Băsescu călare pe-un Boc, NUUUU, e un sectant!

Mă ascund rapid, cu ochii în foile mele, mă fac că nu am zărit nimic (eterna schemă, don’t make eye contact!). Parcul fiind de obicei în preajma unei biserici, deși nu obișnuiesc, încep a mă ruga: Te rog, Te rog, nu aici!!

Dar, fatalitate! Sectantul se așează tocmai lângă mine, deși mai erau vreo 3-4 bănci libere. „Nu e totul pierdut, îmi spun, doar citește, prefă-te că ești FOARTE concentrată și ocupată.” Fatalitate reloaded, însă! Dânsul/Dânsa începe a vorbi!

Bineînțeles, cele 4 faze: 1. Eternul interogatoriu: sunteți studentă, domnișoară? Unde? În ce an? Câți ani aveți? Câți ani mai aveți? E greu/ușor? Lasă ca dă Domnul și trece! (Domnul dă la toți, doar mie nu îmi dă mai puține experiențe cu seniori!) De unde sunteți? Unde stați? Aaah, în chirie… Unde? Cât? Câte camere? Cam astea sunt, așa, în mare!

2. Povestea vieții, sau o parte din ea, povestită însă atât de amănunțit încât ți se pare că îți trece viața! Eu stau (de completat), am N ani, am lucrat în locul cutare (sunt cel puțin 3 cutări), am X copii, care au X’ copii, care s-au căsătorit și am X” gineri/veri/nore. Și nu știu cum, majoritatea nu au cunoscut nicidecum metodele de contracepție, asa ca X-ul tinde către infinit! Uneori soțul/soția au murit (Dumniezo să-i hodinească!) și tu vei știi la ce vârstă, cine a venit la înmormântare, ce s-a servit, în ce mod, dacă ai mare noroc, poate vei afla și adresa mormântului!

Îndată ce a isprăvit cu familia, dacă chiar are chef de vorbă, va începe cu ograda! Nu știai câți mâți poate făta o mâță? Dar câți iezi? Care e rata mortalității? Acuș, îndată, aflii! Ce mai contează că citești despre istoria Ciprului sau cauzele conflictului din Somalia? Astea-s informații desuete, ce-ți oferă dânșii sunt taine ale înțelepciunii, ale alchimiei vieții, sunt primii pași către atingerea Destinului Personal (probabil și în Brazilia, la Coelho sunt secte de bătrâni!).

Faza 3: Fapte diverse. Probabil că veți purta discuții despre religie, despre starea actuală a națiunii, despre politică, învățământ, etc. Alte descrieri nu își au sensul.

Faza 4: Plecarea: „Să îți dea Dumnezeu sănătate, să îți găsești bărbat bun, să ai bogație în casă și să te ții de școală. Mulțumesc că ai stat de vorbă cu un moș/babă ca mine și sper că nu te-am supărat!” Cu ultimele puteri, zâmbesc, spun „Nu, nicidecum, la revedere, o zi bună!” Mă uit la neuronii ofiliți, care se uită la mine cu reproș: „A trebuit tu să vii aici în parc, să citești! Nu îți era bine acasă! Trebuie tu să te crezi boemă, Batman Batman!!!”

Încerc să îi reculeg cu tandrețe, să îi alin și apoi să îi hrănesc cu ceva informație mai academică. Încet, încet, își revin. Până mâine, poimâine, când vin iarăși în parc!

Overall, nu mă deranjează CHIAR foarte tare. Înțeleg într-un fel singurătatea bătrânilor și nevoia lor de comunicare, mai ales cu persoane tinere, în care poate văd uneori o speranță, poate se văd pe ei. Din acest motiv, niciodată nu am răspuns agresiv. Însă, deși sunt o persoană zâmbitoare și binevoitoare, încep să obosesc din ce în ce mai repede și să doresc să fiu lăsată în pace, mai ales atunci când chiar am treabă. Până la urmă, merg în parc pentru liniște, pentru a schimba cumva atmosfera, dacă doream discuții de socializare mergeam la cafenea sau la partid!

Până acum, am la activ povestea unei bucătărese la Casa Armatei, povestea cu rudele și mâții, multe povestiri cu morți, religie și gospodării.

Azi, o experiență recentă cu un moșuleț m-a făcut să mai integrez o fază intermediară, facultativă, dar posibilă, din câte am observat. Între faza 3 și 4, mai ales ca doamne/domnișoare puteți găsi:

Faza Specială: „Domnișoară, nu vii tu la o cafea? Și țigara merge mai bine la o cafea!” (no futher comments…)

Probabil că acest fenomen nu se petrece doar în Cluj, dar eu aici am avut cele mai multe experiențe. Ah, da, și pe tren! Pe trenul înspre Cluj! Drept urmare eu îmi închei povestea aici, că ș-așa am cam lungit-o oțâră!

În speranța că ne recitim, vă salut din țara mea, țara sectei bătrâneilor guralivi!

Fuzionare humanum est

Aprilie 26, 2010

Luuumee lumee, ca sa mai diversificam lucrurile putin, si ca sa aduc niste scriitura proaspata pe-aici, precum si din cauza ca, dupa cum ati observat, scriu tot mai rar si mai prost, m-am hotarat sa „pimp my blog” cu niste gene ardelenesti. Adica vorba lu` oly va fuziona in curand cu Give a crap sub numele Give a Vorba sau Vorba lu` Crap, nu ne-am hotarat inca 🙂

Ce inseamna asta, mai exact? Inseamna ca si eu si Anca ne vom pastra blogurile independente si autonome (desi din cand in cand e posibil ca cititorii mei sa faca revolte populare si sa urle „blogosfera, pamant romanesc” si „vorba lu’ oly in limba romana!” iar cititorii ei sa protesteze pasnic cu coase, topoare si bolovani pentru dreptul de a scrie comentarii). Dar serios vorbind, dincolo de poante, eu si Anca vom deveni co-autori fiecare pe blogul celuilalt, ceea ce inseamna ca veti citi pe-aici din cand in cand articole anti-basescu, urari de la multi ani in versuri, stiri despre campanii sociale si in genere chestii dragute, de atmosfera, scrise intr-un ton total diferit de al meu, iar cititorii Ancai vor fi oripilati din cand in cand de aberatiile mele mai mult sau mai putin hazoase, de frustrari bucurestene, declaratii xenofobe si proteste inversunate.

Asadar, sa fie-ntr-un ceas bun, primiti-o cu bine si purtati-va frumos cu ea, ca s`tem pretini de-o viata si va ia mama dracu` de nu! 🙂

In asteptarea primei postari marca Anca, v-am pupat  pe portofele, si s-auzim de bine!

Tupeul infinit al Metrorexului

Martie 24, 2010

Azi sunt nervos peste masura. Mi-am adus aminte ca doar ce am scapat de posibilitatea unei greve la metrou, si nu pot decat sa ma mir de tupeul infinit si inimaginabil al „tunelarilor”. Pai fratele meu, vreti salarii mari? MUNCITI PE MASURA LOR! Cu ce sa incep? La 6 juma’ dimineata, cand e ora de varf  (pentru cititorii care dorm linistiti la ora aia: va invidiez!) metrourile vin la 10-15 minute, pline ca niste vagoane de animale, de tre’ sa te inghesui cu toti neanderthalienii care n-au descoperit inca apa si sapunul si sa te bati cu vreo baba ratacita sau o balena esuata pentru un loc pe scaun cand se ridica cineva. Mai tarziu, la 9, 10, si pana dup`amiaza, metrourile vin la 1 minut si circula goale. Ca deh, asa s`tem noi, canuta om sucit, de ce sa lucram eficient si sa asiguram un transport in comun civilizat pentru toata lumea? Hai sa rarim metrourile la ore de varf si sa le inghesuim in statii unul dupa altul cand nu circula nimeni. Cu toate astea, vrem salarii mari. Ca deh, ne cheama Metrorex si suntem mai cu motz, avem puterea sa paralizam capitala daca nu ne punem cururile puturoase la munca intr-o zi.

Infrastructura? Ce-i aia? In conditiile in care un termen de executie pentru un flecustet de scara rulanta e 2 ani (DOI ANI!!!!) si in ultimii 20 de ani s-au finalizat exact 2 statii noi de metrou (si alea incepute de Ceausescu), bietii bucuresteni din Drumul Taberei pot sa viseze doar ca nepotii lor se vor plimba cu metroul spre centru. La fel si cei care trageau nadejde sa ajunga la aeroportul Otopeni cu metroul in secolul asta. Dar vrem salarii mari, vrem buget mare, ca deh, ne cheama Metrorex si daca n-avem chef, nu construim statii. Ca e prea mult de munca, oricum, si daca nu mai e nea nicu` sa stea cu biciu` pe noi, mai bine punem de-o greva decat sa facem treaba.Toalete in statii? Facilitati pentru persoanele cu handicap? Visati, bucuresteni! Visati, mai tre’ sa treaca vreo 4-5 greve pana ne apucam de asa ceva. Noi vrem salarii mari! Guvernul sa ne dea! Huoo, huoo, hotii!

Bun simt? Personal educat si prietenos care sa nu te trateze cu curul cand cumperi o cartela? Paznici care sa nu se lege de tine de-a`mboulea? Ce-i aia? Noi vrem salarii mari, ca sa putem sta cu curul intr-o cabina de termopan si sa ne facem ca muncim. Doamne fereste sa vrea melteanu` o cartela, ca-l si scuipam intre ochi! Cum adica sa oferim servicii? Doar noi suntem platiti sa stam la barfe cu paznicu` sau cu cealalta vita cu liceul facut la seral si sa bem cafelute si tigari in interiorul statiei unde fumatul e interzis. De ce sa avem bun simt? Doar e exclusiv vina clientului si a statului roman ca eu n-am avut suficient creier in cap incat sa fac studii si sa-mi gasesc un loc de munca decent. Asa ca statul sa ne dea! Salarii mari pentru prostimea cu studii medii! Da`i dracu` de `telectuali cu ani de facultate si studii post-universitare in spate, ei sa moara de foame, noi sa avem salarii marite, ca altfel facem greva! Pentru ca putem, ne cheama Metrorex si avem tichie de margaritar si motz in frunte!

Oameni buni! STATUL BUNASTARII ESTE UN MIT NESUSTENABIL! Cine nu a avut suficient creier sa fac scoala si sa-si castige traiul dintr-o munca bine platita ISI MERITA DIN PLIN STATUTUL SOCIAL! Statul NU are datoria sa puna in plasa tuturor semianalfabetilor bani! Cand o sa oferiti servicii pe masura pretentiilor, o sa fiti platiti ca atare, s-a-nteles, Metrorex? Lasati-o mai moale cu miscarile sindicale, ca vi s-a cam urcat la cap! Daca nu va convine cum sunteti platiti, reorientati-va profesional, nu v-a obligat nimeni sa va angajati la metrou. Pana una alta, rezolvati-va problemele de organizare si oferiti transport in comun decent si la nivel civilizat, ca eu unul m-am saturat sa fiu tratat ca o vita intr-un camion de fiecare data cand merg cu metroul.

Cu drag, un calator indignat.

V-am pupat  pe portofele, si s-auzim de bine!

Ardeal, alta tara – episodul 2: Gargantua ne invita la masa

Martie 4, 2010

Dupa cum spuneam si in postarea anterioara, saptamana trecuta am facut nitel couch-surfing pe la Cluj. Pentru cei ce nu sunt familiarizati cu conceptul, couch-surfing e cand ai prieteni prin 10001 orase din tara (unii practica si international) si cand iti vine cheful, ii anunti, si tragi pe dreapta o noapte, doua, trei, la ei acasa (pe canapea, in mod ideal, ca de aia ii zice couch-surfing, dar atata vreme cat ai un acoperis deasupra capului nu mai conteaza pe ce dormi). Reciproca functioneaza la fel – omul sau oama la care ai stat sta la tine cand are treaba prin orasul tau. De data asta „victima” couch-surfingului a fost Anca , veche pretina inca de pe vremea chaturilor pe IRC (mai tineti minte?), care ne-a primit cu bratele deschise pe mine si pe nevasta-mea si ne-a fost si ghida prin Cluj in zilele petrecute acolo. Si, cum turismul, nu-i asa? trece prin stomac, de cateva ori am mancat in oras ca sa nu mai pierdem vremea gatind pe-acasa, ca si-asa aveam putin timp la dispozitie.

N-o sa mint, sunt un gurmand. Mi se intampla des sa mananc doar de placere, nu neaparat de foame, si nimic nu-mi face mai mare placere decat sa experimentez gusturi si arome noi. Insa ce-am trait in Cluj la capitolul mancare…nu prea poate fi descris in cuvinte. Cu ce sa incep? Hai sa-ncep cu marimea portiilor: tind sa cred ca Ardealul a fost populat la un moment dat de o specie de uriasi inruditi cu Gargantua, altfel nu-mi explic portiile absolut gigantice pe care le primesti cand comanzi mancare. Un exemplu relevant: eram in Irish and Music Pub, unde gateste Adi Hadean , bucatar pe care il citesc si admir (ca de la gurmand la gurmand si ca de la bucatar amator la bucatar profesionist). Si-am zis ca nu pot sa trec pe-acolo fara sa mananc ceva, cat de cat. Eram la o masa vreo 5 oameni, printre care si un coleg de la munca care insistase sa vada Ardealul si ne-a dus cu masina pana la Cluj doar pentru asta. Colegu’, foame mare, eu, foame mare, da’ nu de fisticherii gatite, platouri complicate si mai stiu eu ce. Vroiam fiecare ceva sandvis, sa alunece berea mai bine. Noh, si vad in meniu „MARELE Sandwich”, si gandesc, cu gandirea mea romaneasca „eh, o fi 4 felii de paine aruncate una peste alta cu ceva sunca intre ele, da’ merge la o berica”. Colegu’ ocheste un Sandwich’o Ton. Eu, iar gandesc ca o fi o nimica toata buna de pus pe-o masea. La vreo 15-20 de minute dupa comanda, vin sandwichurile…si atunci era sa lesin. Fratilor, Marele Sandwich parea gatit pentru cina lui Gargantua de care faceam vorbire mai sus: o paine lunga de vreo juma’ de metru, taiata in doua, PLINA cu cascaval si feliute de mezel (ceva carnat, cred, n-am putut depista exact, ca era invelit total in cascaval), calda si crocanta…oameni buni, cu rusine va marturisesc, ca eu, marele gurmand, n-am reusit sa mananc decat jumatate din marele sandwich. Cine ma  cunoaste stie ca daca EU n-am putut termina ceva din farfurie, acel ceva era fie de nemancat, fie ENORM. In cazul asta, se aplica varianta 2. Ce sa mai zic de colegu’ cel flamand? „Sandwichul” comandat de el erau de fapt 4 sandwichuri, cu chipsuri langa, si sos. Nici el n-a putut gata tot din farfurie. Si el s-ar fi crucit daca nu era agnostic, uimit de enormitatile din farfurie.

Boon, dupa episodul asta, a doua zi, (probabil din dor de Dambovita), am vrut o shaorma. Si-am intrat intr-o shaormerie-restaurant (adica avea un fel de blat pus pe perete si scaune de bar, si puteai manca acolo. Pentru clujeni: Babylon se cheama, e nou deschisa (asa mi s-a spus) si e la un colt de strada al carui nume nu mi-l amintesc, dar e in centru. Revenind: obisnuit cu cantitatile si preturile de Bucuresti, cer o shaorma mare. Mare greseala…shaorma mare e, acolo, o lipie facuta de ei, taiata in doua, si umpluta pana la refuz cu carne si tot ce vrei tu sa-ti mai puna in ea.  Am mai facut greseala sa cer sos picant; in Bucuresti asta inseamna, de obicei, ketchup picant sau in cel mai bun caz sos de rosii cu ardei iute. In cluj inseamna o pasta brun-roscata facuta din boia iute si naiba mai stie ce, de mi-a luat foc gura. Dar doamne…ce placere a fost s-o mananc…in rastimp, Anca isi luase o shaorma, cica, „mica”…era echivalentul in gramaj al uneia mari din Bucuresti, la doar 6.5 lei…

O alta minunatie clujeana am gasit-o in Manastur, la un fast food din complexul Big. Se cheama Safari si e, cumva, o shaorma, dar carnea e facuta altfel decat o fac cei din Bucuresti, si sosurile parca sunt altfel, si gustul e genial. Pana si lipia are alt gust. Sau poate eram eu asa entuziasmat ca mi se parea ca re-descopar apa calda si reinventez roata la fiecare pas facut prin Cluj 🙂 marimea portiei cred ca nu mai trebuie discutata – deja ne-am pus de-acord ca in Cluj portiile sunt facute pentru oameni flamanzi tare 🙂

Ca sa n-o mai lungesc inutil, va fac un rezumat: FRATILOR, IN CLUJ SE MANANCA PE SPARTE, BINE SI IEFTIN! Daca as putea sa fac naveta in cluj la fiecare pranz, si apoi sa ma teleportez instant inapoi la munca, as face-o, pe bune! Oamenii aia chiar gatesc cu simt de raspundere! Asa ca pofta mare, clujeni: mancati, mancati, mancati, ca aveti de unde!

Noh, sa ne fie de bine si digestia usoara, v-am tzucat pe portofele, si s-auzim de binie!

Ardeal, alta tara – episodul 1: vest versus sud

Martie 3, 2010

Nu am pretentia ca scriu obiectiv. De fapt, scriu cat se poate de subiectiv, ca de aia se cheama blog si nu presa centrala. Asa ca urmeaza o serie de postari subiective care izvorasc din scurta mea experienta ardeleana – 4 zile de vis pe care le-am petrecut in alta tzara, cu toate ca n-am parasit Romania. Poate realitatile sunt altele; poate viata acolo nu e atat de frumoasa cum am vazut-o eu. Insa toate astea nu conteaza. Ce conteaza e ca saptamana trecuta mi-am recapatat increderea in umanitate, in general, si in romani, in particular.

Venind din Mitica-landul care e capitala, Clujul mi s-a parut ceva de vis. Nu-mi venea sa cred, in primul rand, ca oamenii zambeau pe strada. Ca nimeni nu te impinge pe trotuar, ca nimeni nu e grabit, ca soferii de autobuze si trolee le-ar putea da lectii de civilizatie miticilor de la RATB (usile raman deschise si cate 3 minute, pana urca si coboara toata lumea, chiar si cei care abia atunci isi cumpara bilet; soferii nu au placerea sadica sa-ti inchida usile in nas; chiar cu riscul de a pierde un semafor verde, incetinesc cand trec prin balti ca sa nu-ti faca dus cu noroi si apa, si exemplele pot continua). Un alt lucru care m-a surprins placut au fost trotuarele absolut ENORME. Si zonele pietonale din centru. Si faptul ca au un centru istoric conservat, cu (unele) fatade proaspat revopsite, si ca orasul e construit logic si cu simt de raspundere, nu vezi mastodonti de sticla langa cladiri istorice, cartierele sunt raspandite ca o salba in jurul centrului si nu peste el. E liniste, oameni buni. E armonie, e alta viata. Bate un vant de vest si se simte ca civilizatia maghiara si germana si-au pus amprenta pe orasul de pe Somes.

Nu e un oras mic. Nu, deloc…insa pentru un oras de dimensiunea lui, e atat de curat incat chiar te face sa te-ntrebi daca mai esti in Romania sau nu. Mi-a fost rusine sa arunc pana si un muc de tigara pe jos, si am cautat de fiecare data un cos de gunoi (n-am cautat mult, fiindca se gasesc din abundenta) unde sa il arunc.

E un oras unde mersul pe jos sau pe bicicleta sunt o placere, nu o corvoada. Unde poti sa te plimbi pe strada fara sa ti se faca greata si sila. E un oras unde  n-am auzit in 4 zile (in care am luat orasul la pas si am acoperit destuuul de mult din el) NICI O MANEA, fratilor! NIMIC! Nu tu manele in autobuz, nu tu manele in oras, nicaieri! Nici tuciurii dubiosi imbracati in trening n-am vazut. Si asta pentru ca toate cele de mai sus sunt o marca inregistrata a Bucurestiului. Chiar radeam cu o prietena, spunandu-i ca in Cluj pana si cersetorii arata mai prietenos, si pana si tiganii par a fi de incredere (pentru ca, cu palariile lor late, vestele de piele si mustatile lungi au un aer foarte boem, spre deosebire de cocalarii in trening din MiticaLand).

Nu in ultimul rand, nu am vazut decat un sigur caine pe strada, si acela cu „cercel” si asta in Manastur. In centru n-am vazut picior de caine. Sa nu ma’ntelegeti gresit, iubesc cainii, insa e frumos sa vezi ca macar un oras din tara asta a reusit sa-si rezolve problema cainilor fara stapan. Si, cel mai probabil, au facut-o intr-un mod civilizat, fara otravuri si alte metode primitive de genul celor aplicate in Suceava. Pe de alta parte…daca ar fi sa fiu un pic malitios…am vazut cateva restaurante chinezesti in centru si asta imi cam da de gandit 🙂

In concluzie, singurul lucru care ma mai tine in Bucuresti sunt banii. Insa si motivul ala poate fi usor daramat, daca e sa ma iau dupa o vorba a unei amice traitoare in Cluj de ceva vreme: „in Bucuresti, se castiga bine si se traieste prost. La noi, se castiga mai prost, e drept…da’ se traieste infinit mai bine”. Cu toata sinceritatea o spun, ca daca ar fi sa-mi aleg orice alt oras in care sa-mi fac un viitor, sa ma asez cu familie cu tot, acela ar fi Clujul. Urmeaza postari despre mancare, bautura, voie buna si viata de noapte, asa ca tineti aproape, ca sa citez un mare clasic in viata 🙂

No, v-am tzucat pe budilarashe, shi s-auzim de binie!

Amintiri din tranzitie: zapezile de-alta data

Februarie 9, 2010

Anul de gratie 2010: zapada se asterne peste Romania, asa cum e normal sa se intample iarna. Autoritatile se caca pe ele, drumurile se inchid, trenurile intarzie, femeile nasc acasa asistate de politistul satului. Doctorul-primar inchide scolile, deszapezirea arunca zapada de pe strazi pe trotuare, pensionarii isi rup oasele si ziarele titreaza cu litere de-o schioapa „Apocalipsa zapezii” si alte asemenea.

In 2010 ne sperie zapada si o vedem ca pe inamicul public numarul 1. Zilele astea zapada a depasit in popularitate chiar si mult-hulita gripa porcina si tzatzele lu’ Mantea. Dar lucrurile n-au stat tot timpul asa.

Anul de gratie 1996. Ciorbea e premier si ne serveste reforma pe paine. Eram  in clasa a 4a si ma durea in cot de reforma. Basescu nu scosese inca faimoasa fraza „iarna nu-i ca vara” si Mircea Badea nu-si pusese inca pene pe cur pentru ca facea emisiune la Tele7ABC cu Teo. Zapada a luat si atunci, ca in fiecare an, autoritatile prin surprindere. Dar masini erau mai putine, si n-a sarit nimeni cu microfonul in gura soferilor blocati in trafic pentru ca si moguli cu televiziune erau mai putini. Sau deloc.

In fine, sa revenim la zapada: a nins si in 1996, poate mai mult decat a nins anul asta. Sau poate eram noi mai mici de varsta si inaltime si ni se pareau troienele mai mari. Insa am mers la scoala, fara grija de gripa porcina, febra caineasca, tuse magareasca si troiene. Ne bulgaream in curtea scolii, aveam apa-n cizme, purtam pantaloni de lana si sosete asemenea, si ne durea in cot de frig. Dupa scoala si in weekend construiam de zor la cazemate – adevarate fortarete de zapada la care munceam cate 7, 8 copii odata ruland bulgari mai inalti decat noi si asezandu-i in forma de zid langa gardul curtii lui „nenea Tzicu” , a carui casa pe pamant supravietuise nu se stie cum sistematizarii comuniste si arata ca o farama de sat picata intre doua blocuri.

Nu ne dadeam sms`uri si nici buzzuri, ca n-aveam de pe ce, in schimb mergeam din usa-n usa cu „saru`mana, Cutarica iese afara?”. Si uite-asa ne faceam „echipa” de constructii si in doua zile cazemata era gata. Pentru siguranta, seara turnam si apa pe ea ca sa inghete peste noapte. Iar apoi, ascunsi dupa ziduri si cu provizii de bulgari insirati pe un fel de „rastel” improvizat, ne aparam „cetatuia” de „invadatorii” de la „scranciobele celelalte” – atat de mare era lumea noastra incat locul de joaca de la blocul vecin ne parea un fel de teritoriu strain, iar copiii de acolo, invariabil invadatori care vroiau sa ne distruga cazemata.

Si proiectele „arhitectonice” nu erau singura noastra ocupatie de iarna. Trotuarul de langa bloc, inclinat, drept, si lung de vreo 800 de metri (pana la prima intersectie) ne servea de derdelus de la prima ninsoare si pana dadea primaria cu sare pe el. Si ce daca treceau oameni pe acolo? Ii avertizam, se dadeau din calea noastra si nimeni nu era ranit. Nu tipa nimeni la noi ca incurcam circulatia, cu toate ca ne adunam pe trotuarul ala copii de la toate blocurile din jur. Ba mai mult, faceam „boburi” – siruri de cate 7, 8, 10 sanii – conducatorul primei sanii statea pe burta, se agata cu picioarele de a doua sanie, cel de pe a doua facea la fel, si tot asa pana obtineam un veritabil „trenulet”. Ne distram pana se lasa intunericul si nimeni nu si-a rupt vreodata picioare, maini, si alte oase.

Cert e ca iarna era cu totul altfel cu doar 15 ani in urma – mult mai putina panica, mult mai putine griji, mult mai putina mediatizare. Si ningea. ningea abundent in fiecare an, pentru ca asa e normal sa se intample iarna in climat temperat continental. Nimeni nu se mira ca ninge, cum se mira acum autoritatile si presa, de parca ar fi un miracol dumnezeiesc ca in decembrie, ianuarie, februarie, NINGE. Am auzit chiar voci care spuneau cu naduf ca incalzirea globala (!!!!!) ar fi de vina pentru ca ninge.

Adevarul e, insa, ca vorba aia veche cu zapezile de alta data e acum mai adevarata ca niciodata: nici nu mai ninge ca alta data, nici nu mai suntem noi obisnuiti, si nici copiii de acum nu se mai bucura de zapada cum ne bucuram noi. In fond, de ce s-ar bucura, cand pot sa arunce cu bulgari virtuali pe facebook?

Din troiene pe cale sa se topeasca, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!