Archive for the ‘Parerea mea’ Category

Despre Virginia, numai de bine!

Iulie 19, 2010

Desi se afla la doar jumatate de ora de mers cu masina (tradus in drumuri romanesti – o ora, o ora jumate) de capitala Washington, comitatul Fairfax (alta traducere mai buna pentru County n-am gasit, impuscati-ma, naaa) e o zona impadurita si rurala din Virginia de Nord („rural” insemnand ca e compusa din orasele mici, nu din sate) extrem de placuta locuitului cand nu e vara. Cand e vara temperaturile depasesc lejer 110 F (aproximativ 43 de grade celsius) cu o umiditate care nu poate fi descrisa decat ca se-lipeste-camasa-de-tine-instant-cand-iesi-din-casa. Cu toate astea, regiunea e plina de parcuri, zone verzi, centre comerciale si, datorita apropierii de capitala, e o zona perfecta pentru cei ce lucreaza in Washington dar prefera o casuta in suburbii traiului agitat din oras. Este de asemenea recunoscut ca fiind districtul educational cu cele mai bune scoli generale si licee din Statele Unite – un fel de capitala a invatamantului pre-universitar. Si, printre altele, gazduieste unul din cele trei campusuri ale universitatii George Mason, unde am locuit in prima saptamana a aventurii mele americane.

Trecand peste faptul ca in prima noapte m-am ratacit in campus (da, e suficient de mare si de incurcat incat sa te poti rataci in el) cautand un supermarket, sederea acolo a fost extrem de placuta. Poate si din cauza ca in nici o cladire temperatura ambianta nu depasea 19 grade celsius, avand in vedere obiceiul americanilor de a supra-racori orice cladire, de la cel mai mic magazin si pana la cei mai mari zgarie-nori pe timp de vara.

Programul conferintei la care am participat a fost destul de permisiv si a inclus si o gramada de vizite prin Washington, despre care o sa va povestesc mai incolo. Ce vroiam sa spun acum are legatura cu invatamantul preuniversitar.

Liceul-gazda care a organizat, alaturi de Departamentul de Stat, conferinta cu pricina, se numeste Thomas Jefferson Highschool for Science and Technology. Si isi merita din plin numele. Cu toate ca e o scoala publica, si se confrunta cu aceleasi probleme ca scolile publice din Romania (da,  stiu, comparatia e deplasata, insa si ei au profesori prost sau cel putin insuficient platiti, fonduri bugetare limitate si o gramada de alte probleme) Thomas Jefferson e cel mai bine cotat liceu din tara, unde elevi care locuiesc chiar si la 2 ore distanta se inghesuie sa fie admisi, si doar cei mai buni dintre cei mai buni sunt primiti. Drept urmare, ca rezultat al unei combinatii fericite intre elevi exceptionali, profesori dedicati, si o legislatie permisiva care permite scolilor sa obtina fonduri din ORICE sursa (legala, desigur), mai putin activitati comerciale, o serie de laboratoare din cadrul liceului au nume de companii care o sa va sune foarte cunoscut: NASA, Apple, Microsoft, si altele…de ce? pentru ca grupuri de elevi au dezvoltat proiecte de cercetare, le-au prezentat companiilor cu pricina, iar companiile au inceput sa toarne fonduri in scoala si sa sponsorizeze laboratoare, pentru ca asa a ajuns America unde este acum: cultivandu-si creierele si sprijinind initiativele care au potential. De exemplu, o faimoasa companie (imi scapa numele) din domeniul cercetarii micro-biologice a permis unui grup de elevi sa-si desfasoare o serie de cercetari in laboratoarele lor (da, alea de le vedeti prin filme) pentru ca echipamentele necesare nu puteau fi livrate scolii si operate fara personal calificat. Si toate astea se intampla intr-o scoala publica, cu profesori bugetari, care insa vin la munca cu zambetul pe buze, au asigurat un trai decent si nu stau mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Deci, se poate.

Iar elevii nu sunt nicidecum genii supra-dotate. Sunt elevi normali, care insa sunt incurajati sa descopere, sa caute raspunsuri, sunt ajutati sa isi gaseasca drumul in viata si initiativele le sunt luate in serios. Doua din sesiunile conferintei au fost sustinute de doi elevi ce tocmai incheiasera clasa a 12a cu o luna in urma. Unul dintre ei dezvoltase o pereche de manusi cu senzori infrarosu, care, in combinatie cu un webcam modificat si un software scris de acelasi elev, inlocuiau cu succes mouse-ul. La momentul prezentarii, manusile puteau executa doar operatiuni elementare, drag, drop, resize, click stanga si dreapta, insa, daca proiectul va continua, avem toate sansele sa gasim pe piata de IT aceste manusi cat de curand, inlocuind tastaturile si mouse-urile si permitandu-ne sa interactionam cu calculatoarele mai ceva ca`n filmele SF (de altfel, inspiratia pentru proiectul cu pricina i-a venit elevului chiar privind un film SF).

Pun pariu ca daca am lua 100 de elevi supra-dotati (si avem, slava domnului, destui) din Romania si i-am lasa sa-si faca de cap in liceul ala, intr-un an am avea colonii pe Marte. Eh…exagerez si eu, insa e clar ce potential imens ar avea unii elevi romani cu acces la astfel de resurse, in comparatie cu scolile noastre dotate ultima oara inainte de revolutie (si nu ma refer doar la calculatoare, dotarea unei scoli inseamna MUUULT mai mult de atat) si cu cadre didactice inchistate intr-o mentalitate invechita si retrograda.

N-as vrea sa va plictisesc cu detalii de la conferinta, asa ca n-o sa intru in detalii despre asta. In postarile viitoare o sa va povestesc despre Washington, iar maine-poimaine, despre cum am cumparat prima mea bere in State prin programul bere-doar-cu-buletinul 🙂

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. Manjusri, ti-am povestit pe scurt cum e cu campusul intr-un comentariu la celalalt articol.

KLM, te iubim, cu tine zburatacim

Iulie 14, 2010

Trebuie sa incep postarea cu un mic detaliu tehnic: pana acum doua saptamani si`un pic, nu mai zburasem in viata mea. Eram un pamantean sadea, care habar n-avea cum e sa zbori. Acum pot sa spun ca ador modalitatea asta de transport, si daca mi-as permite, as folosi-o mult mai des. Nimic nu se compara cu zborul la 12 mii de metri inaltime, unde e mereu senin (ma rog, mai putin cand erupe vreun vulcan si umple ceru’ de cenusa) si cu senzatia pe care o ai cand accelerezi pe pista, te lipesti de scaun si apoi incepi sa vezi cum se departeaza pamantul de tine. Am reusit cu greu sa-mi stapanesc entuziasmul de copil la prima decolare din viata mea. Si la prima aterizare. Si la a doua decolare. Si la plimbarile prin filtre de securitate prin aeroporturi. Si la toate lucrurile astea complet noi pentru mine, care m-au facut sa simt ca traiesc, dupa o indelunga stare de plictiseala si banalitate in care parea ca nimic nou nu se mai poate intampla.

Primul zbor din viata mea a fost cu Tarom. Pana la Amsterdam, unde aveam legatura. Vreau sa spun ca plecasem din start cu ideea preconceputa ca Taromul are o flota de rable pe cale de descompunere si un personal gen controlorii de bilete de pe CFR. Cu mare drag spun ca m-am inselat. Am avut parte de un personal super-amabil, de un pranz copios (cu toate ca era vorba de un zbor de doar doua ore) si de un Boeing in stare perfecta de functionare, si, contrar speculatiilor mele, foarte silentios. Am avut noroc si de un loc la geam, fix pe aripa, asa incat m-am putut bucura din plin de decolare, aterizare, si privelistea pamantului olandez furat apelor si a morilor de vant vazute din aer.

In secunda in care am iesit din avion pe Schipol (principalul aeroport olandez international) am simtit ca nu mai sunt in Romanistan. Nu doar constructia in sine, ci si figurile mult mai relaxate si lipsite de riduri ale calatorilor si personalului din aeroport. Si faptul ca necunoscuti treceau pe langa mine zambind, nu ingandurati si cu privirea in pamant. Si, nu in ultimul rand, atitudinea personalului fata de client – ceva ce m-a surprins enorm. Eram insetat si mi-am luat o sticla de cola la jumate; am ajuns la filtrul de securitate pentru poarta de imbarcare de unde aveam legatura, am trecut de filtru, si nenea mi-a zis ceva ce stiam deja, dar uitasem complet: ca nu am voie dincolo de filtru cu sticla. Insa, ca sa nu mai trec odata prin filtru, mi-a permis sa termin formalitatile, perchezitia, controlul la bagaj, si sa  imi beau sucul, cu conditia sa raman in aria lui vizuala si apoi sa arunc sticla. Nu stiu daca a facut-o din amabilitate, sau fiindca mi se citea in privirea dezorientata ca nu mai facusem lucrurile astea pana atunci, insa am apreciat imediat caldura si amabilitatea cu care mi-a oferit o solutie de compromis fara sa se uite urat, fara sa ma trateze ca si cum ii eram dator cu viata si fara aroganta de functionar cu care ma obisnuisem in Romania.

Stiu ca pentru unii cititori postarea asta pare puerila, insa n-am cum altfel sa-mi exprim entuziasmul. Calatoria in State a fost o experienta atat de complexa si de minunata, din atat de multe puncte de vedere, incat n-am cum s-o exprim altfel decat prin descrierea bucuriilor mici si a lucrurilor simple care au facut-o atat de speciala.

Si asa continua povestea. Dupa escala la Amsterdam, bucata a doua de zbor, aia mai serioasa, de 8 ore jumate, a fost cu KLM. Din nou, poate unii din voi au zburat cu alte linii aeriene mai smechere, insa pentru mine KLM`ul va ramane mereu compania cu care am facut primul zbor trans-atlantic, si care s-a straduit din rasputeri sa-mi ofere mie si celorlalti 200 de oameni de la bord o experienta cat mai placuta. Incepand cu mancarea din abundenta (3 mese principale + snacksuri si bauturi nelimitate) care mi-a daramat orice mit despre calitatea proasta a mancarii de avion, si continuand cu un personal de zbor mai mult decat amabil si placut, experienta trans-atlantica a fost una cum nu se poate mai buna. Desi mi-am petrecut buna parte din cele 8 ore si`un pic plimbandu-ma prin avion (din cauza spatiului redus pentru picioare si a inaltimii mele), pot sa spun ca n-am simtit drumul. Am stat la povesti cu stewardezele, am reusit sa vad, intr-un tarziu, dupa ce toata lumea l-a laudat si l-a para-laudat, Avatar, pe un ecran de 10 inch si dintr-o pozitie nu tocmai comoda, insa, la fel ca si la zborul Bucuresti – Amsterdam, m-am bucurat de fiecare secunda. O data, pentru ca finalul calatoriei era in Washington, si asta insemna indeplinirea unui vis de-o viata, si a doua oara, pentru ca eram deasupra unei intinderi nesfarsite de apa, la 12 mii de metri inaltime, zburand cu peste 900 de km la ora.

Cand pilotul ne-a anuntat ca incepem coborarea spre Washington mi s-a pus un ranjet cretin pe fata pe care n-am reusit sa mi-l sterg pana am coborat din avion. Mi se parea un vis, nu puteam sa constientizez ca in 40 de minute voi pune piciorul in tara visurilor mele.  Si datorez KLM multumiri pentru ca mi-au facut calatoria placuta si timpul sa treaca pe nesimtite. Cu proxima ocazie, cand voi mai ajunge pe taramuri americane, cu siguranta voi alege tot KLM. Asa, fiindca prima impresie conteaza!

Maine, aventuri in vama Dulles International si taximetristul Dan din Romania, sau cum te urmareste umbra tarii-mama chiar si la 6 mii de km departare.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Romania in greva…sau nu

Mai 31, 2010

Buna ziua dumneavoastra si telespectatorilor dumneavoastra, zic. Un inceput suficient de cretin si prafuit pentru ceea ce urmeaza sa scriu. E acel salut stupid si placid pe care analistii mai batranei sau mai putin telegenici il folosesc cand sunt invitati pe la tv. E acel salut pe care il foloseste nea Cornel de la 2 cand suna sa intre in direct la emisiunile de neam prost care iau opinii de la telespectatori. E un salut potrivit pentru situatia in care ne aflam. Pentru ca mi se pare ca toata tara s-a intors cu curu`n sus, sau a fost populata peste noapte numai cu Dorei si Cornei care nu inteleg ca de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

Ies precum oile in strada agitati de PSD (care, intre noi fie vorba, mi se pare ca spera intr-o lovitura de stat), fara sa-si puna capul ala de bugetari cu loc caldut in birouri la contributie. Pentru ca daca ar gandi cu capul in loc sa gandeasca cu portofelul si-ar da seama ca NU SUNT BANI. Nu sunt, si gata. Suntem in prag de faliment, ne-am imprumutat de la FMI, vin vremuri grele, dar ASTA E! Degeaba urla ca descreieratii jos guvernul, jos Basescu. Astea sunt toate sloganuri pe care le-au primit de-a gata de la agitatorii pesedeului. Chiar daca vine alt guvern, chiar daca vin alte 5 guverne unul dupa celalalt, daca NU SUNT BANI, NU vor avea de unde sa le dea inapoi procentele luate. Si bani chiar NU sunt.

Nu pun in discutie aici modul in care s-a ajuns sa nu mai fie bani. Da, s-a furat, s-a devalizat, s-au deservit clientele politice in defavoarea cetateanului. Da, s-au facut toate astea. Dar faptul e implinit. Banii nu mai sunt. Nu e momentul acum sa urlam in strada ca vrem guvern nou – ca acel guvern nou nu va face decat sa isi planga in pumn ca „ceilalti” l-au lasat falit. Trebuie un pic de solidaritate, un pic de intelegere, si un pic de rabdare, cu toate ca inotam intr-un rahat mai adanc decat poate trage orice vidanja. Trebuie ca oamenii sa nu se lase transformati in mase de manevra, fiindca fix asta se incearca: manipularea lor, transformarea lor in protestatari docili care repeta mecanic sloganuri invatate de la propagandistii partidului rosu.

Asta am avut de spus despre ce se intampla. Inca doua vorbe despre CUI i se intampla: nu am nici un pic de mila pentru: 1. pensionari – nenorocitii care au fost fie securisti, fie colaboratori intr-un fel sau altul, iubitori de Ceausescu, mancatori de adidasi de porc si apoi votanti ai criminalului Iliescu. Nu am nici un pic de mila pentru ei. Sa moara de foame, sa li se ia pensiile de tot, daca e nevoie. Plang ca tampitii dupa ce ei cu manuta lor i-au dat 3 mandate bolsevicului Iliescu. Acum, sa culeaga roadele, n-au decat!

2. Profesori – de fiecare data cand fac greva, apar printre ei spargatori de greva, fricosi slabi de inger care se lasa intimidati si nu se solidarizeaza cu cauza colegilor lor. Apoi se lasa momiti de bomboanele otravite de la guvern si revin la catedra, mai docili ca niciodata. Ca si pensionarii, ei culeg roadele propriei lor neputinte de a protesta unit si eficient.

3. Functionarii-balast din sistemul public. Nu are cum sa-mi fie mila de sutele de mii de functionari publici IN PLUS care se inghesuie in birouri ca sa bea cafea 7 ore din 8 dupa principiul „timpu` trece lefa merge”. In loc de aceste scaderi care se intampla pentru a recupera bani la buget, ar fi MULT mai eficient sa se scape de balastul din administratia publica. Cateva sute de mii de functionari ar fi suficient. Am toata simpatia pentru functionarii care-si fac treaba, pentru oamenii din primarii care sunt treziti cu noaptea-n cap, luati de-acasa in weekend si stau mereu la dispozitia cetateanului. Dar CEILALTI – sa plece, sau sa munceasca eficient. Si daca au impresia ca la stat e greu, sa mearga la privat sa vada ce bine le-o mai fi.

Cam atat, sper sa apuc sa mai scriu inainte sa vina vreo revolutie populara sau alte evenimente din astea tragi-comice. Din mijlocul evenimentelor, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Noaptea hotilor de cadavre

Mai 6, 2010

Zilele astea am avut ocazia sa-mi aduc aminte de toate filmele proaste cu zombi si hoti de cadavre din istoria filmografiei. Ieri, cre(s)tinatatea ortoflexa si dodoloatza afla cu stupoare ca niste pustani (printre care si un viitor teolog) au incercat sa fure un femur, doua tibii, o coasta si trei aschii de craniu, o maslina, o atentie, si-o cutie de argint suflata cu aur (adevarata valoare de acolo) dintr-o biserica.E vorba, dupa cum v-ati dat seama probabil, de „moastele” (asa se zice in termeni bisericesti la cadavre in stare mai mult sau mai putin avansata de descompunere tinute in mod grotesc la vedere intru venerare in biserici) sfantului Nectarie, la care se inchina unii crezand ca vindeca boli. Acestora le aduc aminte, cu parere de rau, ca medicii vindeca boli, nu batutul de matanii si pupatul poalei popii. De asemenea, le mai aduc aminte un lucru: credinta, stimabililor, este un lucru personal si propriu, pe care il tii pentru tine si care poate, intr-adevar, prin auto-sugestie, sa amelioreze starea unor bolnavi. Repet, este STRICT vorba despre un placebo, „mind over matter”, „wishful thinking”, sau cum vreti sa-i spuneti. Nici Nectarie, Nici CocaColie, nici Pepsicolie, nici McDonaldsie Hamburgereanul  NU vindeca boli. Popa si apa statuta cu busuioc NU vindeca boli. Credinta NU se afiseaza in biserici si NU se ia de la popi cu mertzane si burti de mafioti.

Numai daca esti COMPLET spalat pe creier poti crede in basmele propovaduite de batmanii in sutana. Povesti de adormit copiii despre un dumnezeu sadic si fiu`su masochist, care i-au invatat pe romani sa desconsidere femeia (de referinte misogine e PLINA biblia), sa arunce cu pietre in orice nu le seamana, sa umple forumurile ziarelor de talibanisme (a se vedea Evenimentul Zilei online, nu exista articol despre stiinta care sa nu fie atacat de talibanii ortoflecshi la creier, care considera o „rusine” sa fii evoluat din maimuta, si pentru care acceleratorul de particule e unealta satanei; a se vedea tot pe EVZ diversi care posteaza, in loc de comentarii, CITATE DIN BIBLIE!!!). Tot din seria „talibani pe EVZ”, cred ca e demn de pomenit faptul ca toti ortofletii au o placere sadica de a se lega de protestanti si neo-protestanti numindu-i cu superioritate „sectari” si alte denumiri jignitoare, fara sa se gandeasca la un lucru pe care pana si mintea lor spalata l-ar putea intelege: asa-zisii „sectari” AU CONSTRUIT LUMEA CIVILIZATA! Au inventat capitalismul, industria, si mare parte din confortul vietii moderne (de care se bucura si talibanii nostri) il datoram culturii protestante si felului lor de a fi. Ortotontii ce cacat au dat lumii? Romania e cu un mileniu in urma tarilor civilizate, dar ne mandrim sus si tare ca suntem spirituali, neintinati, puri! Sincer sa fiu, dau oricand puritanismul ortodox roman pe o autostrada construita de protestanti.

Dar sa revenim la oile noastre. Ziceam ca ieri niste natafleti au incercat sa fure ramasitele pamantesti ale bietului Nectarie, care se odihnea si el ca omu` intr-o racla de vreo 30 de mii de roni (vezi, Salame? tot umflatii aia din biserica au morminte mai shukare decat nevasta-ta) si toata lumea a sarit cu gura ca vaaii, doamne, ce profanare, ce pacat, sa-i trazneasca dumnezo`, sa una, sa alta. Mai baieti, sa va zic o treaba: furtul e furt, si gata. La fel si foamea. Nu conteaza ca e biserica, moschee, sinagoga, cimitir, banca sau hypermarket. Daca e rost de facut bani (si 30 de mii de ron nu-s de colea), cineva disperat sau doar dornic de un castig rapid si ilicit ar sparge si mormantul maica-sii pentru a ajunge la banii aia. Ceea ce nu inteleg talibanii e ca hotii lu’ peste nu dadeau 2 lei pe oasele din racla. Au intrat sa fure RACLA, in care, intamplator, biserica tinea (din cauza unui hidos obicei) oasele unui om care ar fi trebuit sa se odihneasca sub pamant, ca ceilalti oameni. Al doilea lucru pe care trebuie sa vi-l bagati in cap este ca nu exista oase sacre. Divinitatea, daca exista, e mult peste limita de intelegere a unor primate pupatoare de labe de popi, si in nici un caz nu se manifesta in cadavre. Insa, atata vreme cat la biserica nu-ti trebuie niciodata programare, te poti duce gratuit (teoretic), si „reteta” consta in apa cu busuioc, tamaie si lumanari aprinse, babele vor continua sa isi lase sanatatea pe mana unei institutii crescute din jaf si crima. Bravos natiune, halal sa-ti fie!

Inainte de a incheia, le rog pe Olivia si Andreea sa ma ierte. Stiu ele de ce. Insa nu m-am putut abtine, a trebuit sa scriu ce am scris mai sus.

V-am  pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. prima mea postare, despre vorbe de duh romanesti, pe Give a Crap AICI

Somnul ratiunii prapadeste mamaliga

Aprilie 15, 2010

Am folosit titlul asta din doua motive: 1, pentru ca e motto-ul Utopiei Balcanice unde, daca nu te caci pe tine de ras (vezi struto-camila din partea dreapta jos, da cu clicku’n ea, citeste, )  te pedepseste Mîţnezeu, si 2, fiindca am o stare de lehamite care se poate vindeca numai prin aberat. Si cumva, titlul asta mi-a sunat destul de aberant incat sa-l folosesc. Sper sa nu se supere Vasile si sa-l trimita pe Iisus peste mine.

In alta ordine de idei, m-am reintors de la Suceava, am revenit la scarbici, si mi-am adus aminte, asa, vag, ca am si eu un pui de blog pe care n-am mai scris din cretacicul trecut, asa ca mi-am scormonit creierii dupa ceva informatii de pus aici. Dupa ce am terminat de scormonit creierii, am trecut la presa si am observat ca in ultimele zile, raposatul presedinte al Poloniei (odihneasca-se in pace, ca n-am nimic cu omul, nici cu ceilalti care au murit in avionul ala) il ajunge incet, incet, din urma ca si popularitate post-mortem pe alt raposat, de anul trecut, si-anume Maical Giacsan.

Cum dracu, Oly, te-ai tampit? Va intrebati probabil. A, nu, doamne fereste, nu m-am tampit acuma, eram nitel luat cu pluta si inainte, dar luati aminte la niste asemanari: moartea amandurora a socat lumea? Daaaa! s-au facut parade, manifestari, condoleante publice, zile de doliu national pentru amandoi? Daaa! Se ancheteaza circumstantele mortii in ambele cazuri, cu toate ca e destul de evident ca unu` a dat coltu` de la exces de pastile si celalalt s-a facut scrum ca a baut pilotu` prea multa Wyborowa inainte de aterizare? Daaa! Au avut amandoi frati care au ramas in viata si le-a crescut popularitatea in urma tragediei? Daaa! Este clar ca toate cele de mai sus sunt rezultatul direct al circului mediatic initiat de presa in ambele cazuri? Daaa!

Fratilor, repet, toata stima pentru familiile indoliate, condoleante sincere, insa deja dupa o saptamana de fluxuri non-stop de stiri din care am aflat unde-si plimba presedintele Poloniei catzelul, ce ii placea sa manance la cina, in ce parc a cunoscut-o pe nevasta-sa, ce marime purta la chiloti, cate shaibe s-au gasit lipsa in avionul prabusit, ce frati buni sunt polacii cu romanii, poporul vecin si pretin, istoria scrisa si re-scrisa a masacrului de la Katyn (in vreo 10 ziare, repetata obsesiv), si, mai nou…POEZII, fratilor, m-am saturat, pe bune! Da, poetu’ national, supranumit si porcu’, a scos o poezea la fel de cretina ca si omagiile pentru patrie din cele 1908308093 de volume de poezie publicate de ilustrul poet. Daca n-o citeam azi in metrou intr-o coloana sub un editorial apartinandu-i flacaristului, nu credeam. E atat de infantila, de plina de bale si de penibila incat mi-a fost mie rusine de rusinea lui. In schimb, nea Nicu` sigur ar fi fost incantat de asemenea dovada de solidaritate si iubire fata de poporul vecin si pretin. Din nefericire, nea Nicu’ nu si-a luat decat nevasta cu el in Cuba (sau, ma rog, pe lumea cealalta, cum ii spun unii), nu si poetul de curte. Pe ala l-a lasat aici sa ne spalam noi pe cap cu el.

Da, corect, a murit omu`, si-a luat si tot guvernul cu el, si statul major al armatei, urat, urat de tot, da’ lasati-o naibii de treaba, CAT pot ziarele sa scrie pe tema asta? Urmeaza sa mai citim prin vreun tabloid zilele urmatoare ca Germania, profitand de situatia instabila din Polonia a invadat si a ocupat tara in 3 zile, sub pretextul mentinerii pacii si stabilitatii in regiune. Imediat ar urma si stirea ca romanii au intors armele. Nu se stie impotriva cui, da’ le-au intors oricum, ca sa fie intoarse, preventiv. Ca nu se stie niciodata cand apare Base la televizor sa spuna „Bai gaozarilor, hahahaha, va ordon, treceti Prutul!”

In concluzie, ca sa n-o mai lungim aiurea: condoleante Poloniei, si un mesaj pentru presa din Romania: GET THE F`CK OVER IT!

Hai, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. :  daca Base ar fi prozator, stiti cum s-ar numi cea mai misto nuvela a lui? „La tiganci imputite”

Priviti, privighecioara canta!

Martie 13, 2010

A trecut o saptamana, si ma gandeam ce sa mai debitez p-acilisha ca sa va amuz un pic, ca prea am fost serios in ultima vreme. Eh, si aflu de pe cocalari.com ca gutza putza de maimutza a declarat in Libertatea ca se apuca de manele rock ca sa nu mai fie hulit de lume. Eu, in principiu, sunt foarte tolerant cu muzica, mai putin cu manelele, si asta fiindca nu se pot incadra in categoria sonora „muzica”, eventual doar vome, vomiciuni, vomitati. Eh, si uite-asa, dupa o lunga cacare asupra sinelui, regele, imparatul, darth vaderul, asterixul si obelixul manelelor, Niciolaie Gutza s-a gandit sa se faca popular in randul maselor culte apucandu-se de un nou gen muzical: manele rock. Nu stiu daca toata povestea e doar un viral, o gluma (proasta) sau e chiar pe bune, insa am sa-i fac cateva sugestii viitorului rockstar (cine stie? poate ma ia de consilier in viitor si fac si eu averi, bani, dusmani).

Deci domnoooo Gutza, carevasazica va apucati de rock. Ar trebui, in primul rand, sa stiti ca e cam saracie in rock. Rockerii n-au bani, si nici n-o sa-i convingeti vreodata sa-si faca poze in geaca de motor si pensia bunicii, sau cu pleata in vant, bocanci si chiloti harmani in buda. De asemenea, e bine de tiut ca rockerilor nu prea le plac limuzinele. Asa ca nene gutza, pune mana si invata sa mergi pe motor (pentru cunostintele matale generale: scuterele alea pe care „se dau” fanii matale cu gagicile lor fara casca NU sunt motoare.). Booon, mai departe: la rockeri nu tine cu bautura fina, sampanie, vischi si ce mai promovezi matale prin vomiciunile tale manelistice; placerile simple ale vietii (berea ieftina, vodka proasta, trascaul) sunt mult mai populare in randul lor. Cu toate astea, manelistii matalutza au creierul mult mai atrofiat decat cei mai feroce bautori din randurile rockerilor. In alta ordine de idei, sa mai stii, imparate, ca lungimea parului nu e direct proportionala cu coeficientul de inteligenta. Asa ca, daca te gandesti sa-ti lasi pleata, sa stii ca e doar atat: o pleata; n-o sa te faca mai destept si nici mai iubit. De asemenea, un dezavantaj al parului lung e ca trebuie ingrijit. Recte, spalat si pieptanat. Nu merge sa dai cu 3 tone de colonie contrafacuta peste jeg si sa te simti fat frumos. Un ultim detaliu important inainte sa trec la randul al doilea de sugestii: o parte din rockeri sunt foarte nationalisti; asa ca iti recomand sa-l contactezi urgent pe plasticianul lui Michael Jackson, o sa trebuiasca sa te albesti inainte de primul concert daca nu vrei sa te calce in picioare niste baieti cat usha, cu capul chel si nu prea dusi la biserica.

Ok, acum niste sfaturi de natura tehnica: rockul e un gen muzical foarte bine cunoscut in lume; sa nu te puna naiba sa plagiezi, ca nu tine. Aici o sa-ti fie cam greu, stim cu totii ca ai o problema cu originalitatea. Despre versuri, ce sa zic? „My enemies are dying, I am better than them all” nu suna bine decat pe riffuri de Manowar. De asemenea, „I am rich, I am rich, don’t you wanna be my bitch?” nu suna bine decat daca e cantat la misto, pe acorduri punk, si toata lumea STIE ca e la misto. Renunta complet la „I don’t need school, I was born cool”, ca e luata, au zis-o Pink Floyd cu vreo 25 de ani in urma, sub alta forma, dar ideea e aceeasi. De asemenea, te rog, nu combina „I don’t need school, I was born cool” cu „My enemies are dying, I am better than them all” ca-ti iese „I don’t need school, i was born cool, my enemies drool, shailalalalalala” si, iar, nu-i bine. Daca-ti traduci asa-zisele versuri in engleza, nu inseamna ca iese ceva mai de calitate. Dimpotriva, s-ar putea sa sune mai prost. Daca se poate ca ceva de genul ala sa sune mai prost decat e deja. Si daca te gandesti sa il copiezi pe colegu’ miroboliciune-minune, sa stii ca „Awwwwwwww my heaaaart, awwwwwww my liiife” e emo. Si nu-i „cul” si nici „tru cult”; e doar emo. A, si nu in ultimul rand: lasa versurile despre dumnezeu, ca iti iese christian rock si te invita astia la concerte la casa de adunare. Si acolo nu-i nici alcool, si femeile au batic, nu fuste scurte.Si inca ceva: vocalizele alea cu floricele pe care le bagati voi in toate productiile NU functioneaza in rock. Ma rog, asta daca nu esti Dani Filth. Dar ala e alta mancare de peste. Si alt fel de vocalize.

Deci, stimate imparat-rege al manelelor, iti urez succesuri in viitoarea ta cariera de rockstar, insa nu tinti prea sus, titlul de „kings of metal” e deja luat, si nu cred ca vrei sa te bati cu Manowar pentru el…ca asa batrani cum sunt, te rup in 4 daca te prind. Sau te leaga de o boxa si te tin acolo pana explodezi de la sunet.

Sper din tot sufletul ca toata povestea e un mare fake. N-as putea suporta gandul ca ultimul bastion de inteligenta din tara asta e cucerit de infectia manelelor. Vorba ceea, radem, glumim, da’ nu parasim incinta dom`le!

V-am pupat pe portofele, si sa moara dusmanii nostri, ce pana mea?

Ardeal, alta tara – episodul 2: Gargantua ne invita la masa

Martie 4, 2010

Dupa cum spuneam si in postarea anterioara, saptamana trecuta am facut nitel couch-surfing pe la Cluj. Pentru cei ce nu sunt familiarizati cu conceptul, couch-surfing e cand ai prieteni prin 10001 orase din tara (unii practica si international) si cand iti vine cheful, ii anunti, si tragi pe dreapta o noapte, doua, trei, la ei acasa (pe canapea, in mod ideal, ca de aia ii zice couch-surfing, dar atata vreme cat ai un acoperis deasupra capului nu mai conteaza pe ce dormi). Reciproca functioneaza la fel – omul sau oama la care ai stat sta la tine cand are treaba prin orasul tau. De data asta „victima” couch-surfingului a fost Anca , veche pretina inca de pe vremea chaturilor pe IRC (mai tineti minte?), care ne-a primit cu bratele deschise pe mine si pe nevasta-mea si ne-a fost si ghida prin Cluj in zilele petrecute acolo. Si, cum turismul, nu-i asa? trece prin stomac, de cateva ori am mancat in oras ca sa nu mai pierdem vremea gatind pe-acasa, ca si-asa aveam putin timp la dispozitie.

N-o sa mint, sunt un gurmand. Mi se intampla des sa mananc doar de placere, nu neaparat de foame, si nimic nu-mi face mai mare placere decat sa experimentez gusturi si arome noi. Insa ce-am trait in Cluj la capitolul mancare…nu prea poate fi descris in cuvinte. Cu ce sa incep? Hai sa-ncep cu marimea portiilor: tind sa cred ca Ardealul a fost populat la un moment dat de o specie de uriasi inruditi cu Gargantua, altfel nu-mi explic portiile absolut gigantice pe care le primesti cand comanzi mancare. Un exemplu relevant: eram in Irish and Music Pub, unde gateste Adi Hadean , bucatar pe care il citesc si admir (ca de la gurmand la gurmand si ca de la bucatar amator la bucatar profesionist). Si-am zis ca nu pot sa trec pe-acolo fara sa mananc ceva, cat de cat. Eram la o masa vreo 5 oameni, printre care si un coleg de la munca care insistase sa vada Ardealul si ne-a dus cu masina pana la Cluj doar pentru asta. Colegu’, foame mare, eu, foame mare, da’ nu de fisticherii gatite, platouri complicate si mai stiu eu ce. Vroiam fiecare ceva sandvis, sa alunece berea mai bine. Noh, si vad in meniu „MARELE Sandwich”, si gandesc, cu gandirea mea romaneasca „eh, o fi 4 felii de paine aruncate una peste alta cu ceva sunca intre ele, da’ merge la o berica”. Colegu’ ocheste un Sandwich’o Ton. Eu, iar gandesc ca o fi o nimica toata buna de pus pe-o masea. La vreo 15-20 de minute dupa comanda, vin sandwichurile…si atunci era sa lesin. Fratilor, Marele Sandwich parea gatit pentru cina lui Gargantua de care faceam vorbire mai sus: o paine lunga de vreo juma’ de metru, taiata in doua, PLINA cu cascaval si feliute de mezel (ceva carnat, cred, n-am putut depista exact, ca era invelit total in cascaval), calda si crocanta…oameni buni, cu rusine va marturisesc, ca eu, marele gurmand, n-am reusit sa mananc decat jumatate din marele sandwich. Cine ma  cunoaste stie ca daca EU n-am putut termina ceva din farfurie, acel ceva era fie de nemancat, fie ENORM. In cazul asta, se aplica varianta 2. Ce sa mai zic de colegu’ cel flamand? „Sandwichul” comandat de el erau de fapt 4 sandwichuri, cu chipsuri langa, si sos. Nici el n-a putut gata tot din farfurie. Si el s-ar fi crucit daca nu era agnostic, uimit de enormitatile din farfurie.

Boon, dupa episodul asta, a doua zi, (probabil din dor de Dambovita), am vrut o shaorma. Si-am intrat intr-o shaormerie-restaurant (adica avea un fel de blat pus pe perete si scaune de bar, si puteai manca acolo. Pentru clujeni: Babylon se cheama, e nou deschisa (asa mi s-a spus) si e la un colt de strada al carui nume nu mi-l amintesc, dar e in centru. Revenind: obisnuit cu cantitatile si preturile de Bucuresti, cer o shaorma mare. Mare greseala…shaorma mare e, acolo, o lipie facuta de ei, taiata in doua, si umpluta pana la refuz cu carne si tot ce vrei tu sa-ti mai puna in ea.  Am mai facut greseala sa cer sos picant; in Bucuresti asta inseamna, de obicei, ketchup picant sau in cel mai bun caz sos de rosii cu ardei iute. In cluj inseamna o pasta brun-roscata facuta din boia iute si naiba mai stie ce, de mi-a luat foc gura. Dar doamne…ce placere a fost s-o mananc…in rastimp, Anca isi luase o shaorma, cica, „mica”…era echivalentul in gramaj al uneia mari din Bucuresti, la doar 6.5 lei…

O alta minunatie clujeana am gasit-o in Manastur, la un fast food din complexul Big. Se cheama Safari si e, cumva, o shaorma, dar carnea e facuta altfel decat o fac cei din Bucuresti, si sosurile parca sunt altfel, si gustul e genial. Pana si lipia are alt gust. Sau poate eram eu asa entuziasmat ca mi se parea ca re-descopar apa calda si reinventez roata la fiecare pas facut prin Cluj 🙂 marimea portiei cred ca nu mai trebuie discutata – deja ne-am pus de-acord ca in Cluj portiile sunt facute pentru oameni flamanzi tare 🙂

Ca sa n-o mai lungesc inutil, va fac un rezumat: FRATILOR, IN CLUJ SE MANANCA PE SPARTE, BINE SI IEFTIN! Daca as putea sa fac naveta in cluj la fiecare pranz, si apoi sa ma teleportez instant inapoi la munca, as face-o, pe bune! Oamenii aia chiar gatesc cu simt de raspundere! Asa ca pofta mare, clujeni: mancati, mancati, mancati, ca aveti de unde!

Noh, sa ne fie de bine si digestia usoara, v-am tzucat pe portofele, si s-auzim de binie!

Ardeal, alta tara – episodul 1: vest versus sud

Martie 3, 2010

Nu am pretentia ca scriu obiectiv. De fapt, scriu cat se poate de subiectiv, ca de aia se cheama blog si nu presa centrala. Asa ca urmeaza o serie de postari subiective care izvorasc din scurta mea experienta ardeleana – 4 zile de vis pe care le-am petrecut in alta tzara, cu toate ca n-am parasit Romania. Poate realitatile sunt altele; poate viata acolo nu e atat de frumoasa cum am vazut-o eu. Insa toate astea nu conteaza. Ce conteaza e ca saptamana trecuta mi-am recapatat increderea in umanitate, in general, si in romani, in particular.

Venind din Mitica-landul care e capitala, Clujul mi s-a parut ceva de vis. Nu-mi venea sa cred, in primul rand, ca oamenii zambeau pe strada. Ca nimeni nu te impinge pe trotuar, ca nimeni nu e grabit, ca soferii de autobuze si trolee le-ar putea da lectii de civilizatie miticilor de la RATB (usile raman deschise si cate 3 minute, pana urca si coboara toata lumea, chiar si cei care abia atunci isi cumpara bilet; soferii nu au placerea sadica sa-ti inchida usile in nas; chiar cu riscul de a pierde un semafor verde, incetinesc cand trec prin balti ca sa nu-ti faca dus cu noroi si apa, si exemplele pot continua). Un alt lucru care m-a surprins placut au fost trotuarele absolut ENORME. Si zonele pietonale din centru. Si faptul ca au un centru istoric conservat, cu (unele) fatade proaspat revopsite, si ca orasul e construit logic si cu simt de raspundere, nu vezi mastodonti de sticla langa cladiri istorice, cartierele sunt raspandite ca o salba in jurul centrului si nu peste el. E liniste, oameni buni. E armonie, e alta viata. Bate un vant de vest si se simte ca civilizatia maghiara si germana si-au pus amprenta pe orasul de pe Somes.

Nu e un oras mic. Nu, deloc…insa pentru un oras de dimensiunea lui, e atat de curat incat chiar te face sa te-ntrebi daca mai esti in Romania sau nu. Mi-a fost rusine sa arunc pana si un muc de tigara pe jos, si am cautat de fiecare data un cos de gunoi (n-am cautat mult, fiindca se gasesc din abundenta) unde sa il arunc.

E un oras unde mersul pe jos sau pe bicicleta sunt o placere, nu o corvoada. Unde poti sa te plimbi pe strada fara sa ti se faca greata si sila. E un oras unde  n-am auzit in 4 zile (in care am luat orasul la pas si am acoperit destuuul de mult din el) NICI O MANEA, fratilor! NIMIC! Nu tu manele in autobuz, nu tu manele in oras, nicaieri! Nici tuciurii dubiosi imbracati in trening n-am vazut. Si asta pentru ca toate cele de mai sus sunt o marca inregistrata a Bucurestiului. Chiar radeam cu o prietena, spunandu-i ca in Cluj pana si cersetorii arata mai prietenos, si pana si tiganii par a fi de incredere (pentru ca, cu palariile lor late, vestele de piele si mustatile lungi au un aer foarte boem, spre deosebire de cocalarii in trening din MiticaLand).

Nu in ultimul rand, nu am vazut decat un sigur caine pe strada, si acela cu „cercel” si asta in Manastur. In centru n-am vazut picior de caine. Sa nu ma’ntelegeti gresit, iubesc cainii, insa e frumos sa vezi ca macar un oras din tara asta a reusit sa-si rezolve problema cainilor fara stapan. Si, cel mai probabil, au facut-o intr-un mod civilizat, fara otravuri si alte metode primitive de genul celor aplicate in Suceava. Pe de alta parte…daca ar fi sa fiu un pic malitios…am vazut cateva restaurante chinezesti in centru si asta imi cam da de gandit 🙂

In concluzie, singurul lucru care ma mai tine in Bucuresti sunt banii. Insa si motivul ala poate fi usor daramat, daca e sa ma iau dupa o vorba a unei amice traitoare in Cluj de ceva vreme: „in Bucuresti, se castiga bine si se traieste prost. La noi, se castiga mai prost, e drept…da’ se traieste infinit mai bine”. Cu toata sinceritatea o spun, ca daca ar fi sa-mi aleg orice alt oras in care sa-mi fac un viitor, sa ma asez cu familie cu tot, acela ar fi Clujul. Urmeaza postari despre mancare, bautura, voie buna si viata de noapte, asa ca tineti aproape, ca sa citez un mare clasic in viata 🙂

No, v-am tzucat pe budilarashe, shi s-auzim de binie!

Mi-e greata…

Februarie 19, 2010

…de orasul din care provin, de grobienii care-l populeaza, de taranii din prelipca ce-au ajuns in primarie, de cultul personalitatii pentru Ghitza Butterfly, Lenutza Udrea si tagma lor, si mai ales de faptul ca Suceava a ajuns (as vrea sa spun ca peste noapte, dar procesul de grobianizare dureaza de ani de zile) dintr-un orasel civilizat in care sunt mandru ca am crescut,  intr-o urbe de provincie plina de gauri si populata cu regateni ascultatori de gutza si privitori la ZeroTV si nora pentru ma`sa`n cur, incat mi-e sila si rusine sa ma duc acasa.

Ce m-a inversunat atat de tare incat sa scriu pe blog? Un genocid care se intampla in ultimele zile in Suceava si despre care presa a relatat cu placere sadica: otravirea in masa a cainilor fara stapan de catre naiba stie cine, probabil o brigada de „vigilenti” parinti de copii muscati de caini pentru ca i-au chinuit sau i-au lovit cu pietre. Primaria spune ca n-a avut nimic de-a face cu asta, insa eu zic ca a avut: macar complice a fost, inchizand ochii si lasand sa se intample lucrurile astea. Politia comunitara amendeaza batraneii care hranesc porumbei, insa nu zice nimic taranilor infecti care ucid caini. Si cand zic tarani infecti, nici macar nu vreau sa-i jignesc pe sateni asociindu-i cu aceste exemplare de tarani de oras: taranii de care vorbesc sunt plini de ura, indoctrinati, nespalati, frustrati de capra vecinului vesnic mai buna, cu un intelect limitat si gandire bolnava spre patologic.

Aceiasi tarani au scapat, din pacate, si pe internet, si comentau deunazi cu ferventa pe marginea articolului despre otravirea cainilor. Se bucurau, nenorocitii. Jubilau ca un destept s-a apucat de otravit caini. Pozau in victime inocente ale cainilor abrutizati si violenti, si propuneau uciderea tuturor cainilor fara stapan. Altii aruncau cu spor cu noroi cu aroma de cacat in putinele ONG`uri care se ocupa de ocrotirea cainilor. Pentru ca, nu-i asa, e usor sa fii roman si sa arunci cu rahat in munca altora, in loc sa faci si tu ceva pozitiv.

Ma uimeste si in acelasi timp ma ingretoseaza atitudinea concitadinilor mei. Nu pot sa cred ca s-a ajuns la un asemenea nivel de grobianism incat niste oameni care se pretind civilizati expun niste idei demne de cel mai intunecat ev mediu. Dar n-avem ce face. Asta e Romania cu locuitorii ei minunati: mereu rau-voitori, mereu pusi pe barfa, mereu porniti sa demoleze ce altii au construit cu greu. Le urez acelor comentatori sa nu ajunga niciodata sa afle de ce eu si altii ca mine consideram ca un caine e mult mai demn de dragostea noastra decat multi dintre semenii nostri bipezi.

Alti comentatori „dashtepti” ii dadeau inainte ca oamenii fara adapost trebuie ajutati, sarmanii, copiii. Ei, stiti ce? Ia scoateti-va o mana din cur, cealalta de pe tastatura, si iesiti in mortii mamicutzei voastre sa ii ajutati pe sarmani, nu mai mancati rahat pe net spunandu-ne NOUA ce ar trebui sa facem. URASC conceptia unora cum ca e de datoria mea sa ajut orice betziv, aurolac si boschetar care si-a pierdut casa la zaruri sau si-a baut-o in crashma, la fel cum urasc conceptia unora ca e de datoria mea sa ajut familiile care toarna 50 de copii intr-o viata si ii abandoneaza pe 48 dintre ei pe strazi.  Dragilor,  daca va place sa va futeti ca iepurii si nu stiti ce-i aia contraceptie, sanatate si virtute, nu e datoria mea sa va scot din foame.

Nu in ultimul rand, nu inteleg cum de un editorialist al unui ziar local (fie el si format din ingineri silvici re-calificati in jurnalisti) poate, cu constiinta impacata, sa promoveze uciderea cainilor. Nu dau nume, insa sucevenii care ma citesc s-ar putea sa stie la cine ma refer.

Toate lucrurile astea…ma fac sa-mi fie sincer greata de ce a ajuns orasul Suceava. Cu tot cu oul colorat si statuia-tirbushon din centru, orasul ala se duce de rapa. Si pentru asta, nu putem gasi un singur vinovat; vinovati sunt toti sucevenii care stau in case si-si varsa naduful pe forumuri in loc sa puna mana sa schimbe ceva, in primul rand in gandirea lor primitiva.

Inchei prin a multumi organizatiei ProAnima pentru tot efortul pe care il fac la adapostul de caini din Lunca Sucevei, precum si pentru actiunea recenta de sterilizare, si multe alte lucruri pe care acesti oameni inimosi le fac pentru cainii din Suceava, din dragoste, si uneori din buzunarul propriu. Pentru ca unii oameni asa inteleg sa ajute: facand ceva, nu postand comentarii injurioase si aruncand cu rahat prin ziare.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Apple, o companie foarte egocentrista

Ianuarie 28, 2010

A trecut ceasul rau, Salam n-a ajuns la Eurovision, asa ca, infinit mai linistit, am renuntat temporar la practica masochista de a citi tabloide, si rasfoiesc ziare mai „quality” (tot o apa si`un pamant, da’ macar nu scriu despre ce tzatze si-a mai pus Mantea si ce vedeta au mai fotografiat ei stand pe buda si citindu-le ziarul). Eh, si citind am aflat (ma rog, eu sunt in urma, vestea circula pe internet de multa vreme) ca Apple s-a bagat in sfarsit in rand cu lumea si a scos un tablet PC. N-o sa intru in detalii tehnice, insa din punctul meu de vedere, chestia asta e „too little, too late” avand in vedere ca HP face tableturi de ani de zile, si ca noul iPAD nu e altceva decat un iPOD mai mare. Prea mare ca sa intre in buzunar, prea mic ca sa fie un laptop eficient. Nu stiu ce-o fi fost in capul lu’ tatuca Jobs dar un lucru e cert (si, de fapt, asta e si tema postarii de azi): omul are o problema grava de personalitate. Ori e complexat, ori e al naibii de egoist: toate produsele Apple din ultima vreme au un I in fata: iMAC, iPhone, iPOD, iPAD…bine, ati putea spune ca i`ul acela vine de la altceva…insa din punctul meu de vedere (si acum imi pun ochelarii de Freud, ii scot bustul pe birou si imi mangai filosofic barba) toate produsele Apple urla de egocentrismul „tatucului” lor: nu sunt customizabile, nu poti umbla in ele, te tin legat de produse software specifice, orice problema cu un produs Apple se intoarce tot la Apple.
Revenind la noul iPAD: are toate sansele sa devina un accesoriu de moda, la fel ca o geanta sau un hanorac, cum sunt, de altfel, si iPOD`urile si iPhoneurile: exista 10001 mediaplayere portabile cu sunet mai fidel decat ipodul, si care nu te tin legat de itunes; exista 10001 modele de telefoane mobile cu conectivitate la internet wireless, ecran tactil si alte aplicatii similare cu ce gasesti pe iphone. Insa, cu toate astea, nebunia Apple se extinde. Pentru ca e pur si simplu „la moda” sa ai un gadget de la Apple in buzunar. Nu pentru ca ar fi mega-performante, nu pentru ca ar avea cine stie ce aplicatii mirifice (mai mult decat atat, unele sunt de-a dreptul cretine: lanterne, sabii Jedi, halbe de bere, etc etc) . Ci doar pentru ca sunt niste jucarele dragute pe care sa le arati prietenilor.
Nu ma erijez in expert, insa n-o sa fiu convins niciodata sa intru in nebunia Apple. Pe de alta parte, insa, astept cu nerabdare urmatorul produs al lui Steve Jobs: iSUCK!
V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!