Posts Tagged ‘america’

Vorba lu’ Oly go America

Iulie 11, 2010

Bine v-am regasit, dragilor. Nu stiu cati din cei 3 cititori fideli mi-au simtit lipsa, insa in ultima luna si ceva n-am mai scos o vorbulita fiindc`am fost ocupat sa-mi pregatesc si execut vizita istorica in tara (nu foarte) vecina si pretena America. Urmeaza, asadar, o serie de episoade in care-o sa va povestesc cum am zburat, vazut, trait, si zburat inapoi in Romanistan. Pe foarte scurt, am fost la o conferinta in Virginia, am vazut Washingtonul si apoi ‘cireasa de pe tort’ –  o saptamana in New York. In total doua saptamani de vis intr-o tara care, daca ar exista Dumnezeu, ar fi darul sau pentru umanitate. Si nu spun asta pentru ca am plecat acolo din start cu ideea ca e raiul pe pamant, ci pentru ca in cele doua saptamani m-am tinut departe de tot ce inseamna chestii turistice (ma rog, am facut catralioane de poze si am vizitat monumentele importante din DC si New York, ca deh, nu se cadea sa fiu acolo si sa nu le vad) insa am incercat in prinicipal sa vorbesc cu oameni de rand, sa merg in cartierele lor, sa vad cum traiesc, sa ma amestec intre ei si, in mare, sa nu fiu turistul cu ochii pe sus si camera la gat (desi, repet, am avut in permanenta camera la gat si in New York nu se poate sa nu umbli cu ochii pe sus).

In continuare, ca sa nu intram direct in branza si sa va tin in suspans putin, o sa incep cu o serie de multumiri: multzam fain, shefu`, ca ai facut posibila calatoria asta acceptandu-mi inscrierea la conferinta si platindu-mi biletul de avion 🙂 la mai multe! multam fain, US State Department, ca, desi am venit la interviul de viza cu pleata-n vant si mult prea glumet, n-ati crezut ca sunt terorist si mi-ati dat viza pe 10 ani. Multam ofiterului de la vama din Dulles International care, desi eram beat de oboseala si nesomn si n-am stiut sa-i spun scopul si durata vizitei, asa ca am scos din geanta invitatia la conferinta si i-am trantit-o pe masa n-a crezut ca sunt un viitor muncitor la negru in fast-foodurile patriei si mi-a pus stampila de intrare. Si, poate cel mai important aspect al calatoriei, multumesc couchsurfing.org pentru ca exista, pentru ca e un site minunat unde necunoscutii devin prieteni si fac schimburi interculturale in cele mai ciudate si imposibile domenii, si pentru ca, datorita site-ului cu pricina, am locuit 3 zile la etajul 19 intr-un zgarie-nori din Times Square cu 4 dementi si jumatate care m-au facut imediat sa ma simt ca acasa si mi-au aratat cat de frumoasa e viata in New York, dincolo de orice ar fi putut sa-mi arate chiar si cel mai smecher ghid turistic. Tot pe couchsurfing am cunoscut si alti 3 dementi cu care am petrecut nebuneste in East Village, am vazut o semifinala de mondial in Queens ( desi nu-mi place fotbalul nici de frica) si am gatit paste pe fundal muzical de Bob Marley in bucataria unui apartament cochet dintr-un bloc de caramida, mai frumos decat ce se vede in filme. Si nu in ultimul rand, multumesc Hostelling International pentru patul la 30 de dolari pe noapte pe care mi l-au oferit fara rezervare prealabila si fara obligatii cand mai aveam nevoie de 3 zile de cazare si nu aveam unde sa le gasesc la preturi sub 100 de dolari.

A fost o experienta de neuitat si pe parcursul urmatoarelor zile si saptamani (depinde cat de des voi scrie) o s-o impartasesc cu voi, cum ar spune Borat, „to benefit great nation of Romania”.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Blues de viata grea

Septembrie 1, 2009

Acum vreo doua secole si ceva, pe la inceputul istoriei lor scurte si tumultuoase, SUA, banuind probabil ca sefii de trib din Africa ascundeau arme biologice in buncare si pentru ca pe vremea aia era cam greu sa aduci democratia asa de departe de casa, s-au hotarat sa puna de-un mic import de forta de munca mocca promitandu-le bietilor oameni cetatenie, salarii mari si viata buna in tara tuturor posibilitatilor. Asta dupa ce, in prealabil, ii inghesuiau ca pe vite in corabii si-i bateau de le sareau capacele p-aia care nu primeau de buna voie visul american.

Si iac-asha, ca prin minune, cu mult inainte de irlandezi, italieni, si alte soiuri de europeni dubiosi, iar mai apoi asiatici, mexicani si, in genere, toate neamurile pamantului, au sosit pe taram american niste milioane de nefericiti din Africa. Cum pe vremea aia, la scolile militare (pentru baieti) respectiv la pensioanele de bune maniere (pentru domnisoare) nu exista materia optionala „corectitudine politica”, toata lumea le spunea cioroi (nigger sau coon – pentru cei ce abia acum deschid manualele de limba engleza) sau, in cazul stapanilor mai milosi, „negrotei” (negro). Pe langa adresarea nu tocmai ortodoxa, stapanii ii munceau si-i bateau de le sareau capacele (de aici expresiile foarte populare „muncesc ca un negru pe plantatie”  si „a bumbaci pe cineva” cu sensul de a bate pe cineva oarecum similar cu bataile incasate de negri pe plantatiile de bumbac). Eh…si urma acestor tratamente, intr-o zi, transpirat de la cules si semi mort de foame, un negru s-a ridicat si-a zis „pana cand o viata cruda si un trai nefericit?”…numai ca, fiind aproape mort, vorbele i-au iesit din gura pe tonalitati diferite. Si-asa, fratilor, s-a nascut bluesul. Unul din cele mai pline de suflet si vibratie genuri muzicale s-a nascut in lanul de bumbac, din suferinta unor oameni smulsi din casele lor si carati cu vaporul la mii de kilometri, pe un alt continent, fara nici un drept, si de cele mai multe ori ucisi prin munca.

De ce am scris toata poliloghia aia de mai sus? Eh, pentru ca vremurile s-au schimbat, de aia am scris. Acum americanii ar face orice sa opreasca noi imigranti sa intre in tara lor, si nici prin gand nu le mai trece sa-i aduca cu forta. Mai mult decat atat, acum ei se suie-n avioane, si pleaca in destinatii turistice enigmatice si exotice precum Irak si Afganistan, unde de indata ce ajung, aduc ca cadou (cacofonie intentionata) democratia. Normal, „bastinasii” n-au nici un cuvant de spus in asta…cum adica sa refuzi democratia? nebun de legat tre’ sa fii…cum ce va costa? o nimica toata, fratzica, niscai barili de petrol. A, nu vreti sa ne dati petrol, si mai aruncati si cu pietre`n noi? Eh las` ca indata va spunem lu` taticu` si vine cu democratia peste voi!

Acum lanul de bumbac se numeste, pompos, „corporatie” sau „multinationala”. Sclavagismul se numeste „outsourcing” si stapanul nu numai ca nu te tine cu forta…dar renunti tu de bunavoie la libertatile tale ca sa nu te dea afara…ca linia de asteptare pentru sclavi noi, proaspeti si cu dorinta de munca e mare, si unii si-ar vinde sufletul sa aiba pozitia ta. Asa ca tragi, ca sclavul pe plantatie, de dimineata pana seara, ca la sfarsitul lunii sa numeri niste bani pe care sa-i dai din mana a doua zi pe chirie, intretinere, rate la banca, leasing la masina. Normal ca, pentru treaba asta, nu poti nici macar sa te bucuri de taramul fagaduintei – ca doar americanu` nu`i prost sa te cheme sa muncesti la el in tara. Iti face el un bloc de sticla in oras la tine, tranteste un calculator si-o imprimanta in el, si gata fratzica, ce-ti trebe tie sa vezi New Yorku`?

Viata-i grea, cu toata tehnologia moderna care ne ajuta, cu toate resursele pe care le avem la dispozitie, viata-i grea. Asa ca daca vedeti in vreun parc vreun tanar in costum, cu diplomat in mana, laptop sub brat, si casca bluetooth in ureche privind trist in gol si cantand la muzicutza, sa-i spuneti o vorba buna, ca nu e nebun. E doar un sclav modern re-inventand bluesul.

V-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!