Posts Tagged ‘bucuresti’

KLM, te iubim, cu tine zburatacim

Iulie 14, 2010

Trebuie sa incep postarea cu un mic detaliu tehnic: pana acum doua saptamani si`un pic, nu mai zburasem in viata mea. Eram un pamantean sadea, care habar n-avea cum e sa zbori. Acum pot sa spun ca ador modalitatea asta de transport, si daca mi-as permite, as folosi-o mult mai des. Nimic nu se compara cu zborul la 12 mii de metri inaltime, unde e mereu senin (ma rog, mai putin cand erupe vreun vulcan si umple ceru’ de cenusa) si cu senzatia pe care o ai cand accelerezi pe pista, te lipesti de scaun si apoi incepi sa vezi cum se departeaza pamantul de tine. Am reusit cu greu sa-mi stapanesc entuziasmul de copil la prima decolare din viata mea. Si la prima aterizare. Si la a doua decolare. Si la plimbarile prin filtre de securitate prin aeroporturi. Si la toate lucrurile astea complet noi pentru mine, care m-au facut sa simt ca traiesc, dupa o indelunga stare de plictiseala si banalitate in care parea ca nimic nou nu se mai poate intampla.

Primul zbor din viata mea a fost cu Tarom. Pana la Amsterdam, unde aveam legatura. Vreau sa spun ca plecasem din start cu ideea preconceputa ca Taromul are o flota de rable pe cale de descompunere si un personal gen controlorii de bilete de pe CFR. Cu mare drag spun ca m-am inselat. Am avut parte de un personal super-amabil, de un pranz copios (cu toate ca era vorba de un zbor de doar doua ore) si de un Boeing in stare perfecta de functionare, si, contrar speculatiilor mele, foarte silentios. Am avut noroc si de un loc la geam, fix pe aripa, asa incat m-am putut bucura din plin de decolare, aterizare, si privelistea pamantului olandez furat apelor si a morilor de vant vazute din aer.

In secunda in care am iesit din avion pe Schipol (principalul aeroport olandez international) am simtit ca nu mai sunt in Romanistan. Nu doar constructia in sine, ci si figurile mult mai relaxate si lipsite de riduri ale calatorilor si personalului din aeroport. Si faptul ca necunoscuti treceau pe langa mine zambind, nu ingandurati si cu privirea in pamant. Si, nu in ultimul rand, atitudinea personalului fata de client – ceva ce m-a surprins enorm. Eram insetat si mi-am luat o sticla de cola la jumate; am ajuns la filtrul de securitate pentru poarta de imbarcare de unde aveam legatura, am trecut de filtru, si nenea mi-a zis ceva ce stiam deja, dar uitasem complet: ca nu am voie dincolo de filtru cu sticla. Insa, ca sa nu mai trec odata prin filtru, mi-a permis sa termin formalitatile, perchezitia, controlul la bagaj, si sa  imi beau sucul, cu conditia sa raman in aria lui vizuala si apoi sa arunc sticla. Nu stiu daca a facut-o din amabilitate, sau fiindca mi se citea in privirea dezorientata ca nu mai facusem lucrurile astea pana atunci, insa am apreciat imediat caldura si amabilitatea cu care mi-a oferit o solutie de compromis fara sa se uite urat, fara sa ma trateze ca si cum ii eram dator cu viata si fara aroganta de functionar cu care ma obisnuisem in Romania.

Stiu ca pentru unii cititori postarea asta pare puerila, insa n-am cum altfel sa-mi exprim entuziasmul. Calatoria in State a fost o experienta atat de complexa si de minunata, din atat de multe puncte de vedere, incat n-am cum s-o exprim altfel decat prin descrierea bucuriilor mici si a lucrurilor simple care au facut-o atat de speciala.

Si asa continua povestea. Dupa escala la Amsterdam, bucata a doua de zbor, aia mai serioasa, de 8 ore jumate, a fost cu KLM. Din nou, poate unii din voi au zburat cu alte linii aeriene mai smechere, insa pentru mine KLM`ul va ramane mereu compania cu care am facut primul zbor trans-atlantic, si care s-a straduit din rasputeri sa-mi ofere mie si celorlalti 200 de oameni de la bord o experienta cat mai placuta. Incepand cu mancarea din abundenta (3 mese principale + snacksuri si bauturi nelimitate) care mi-a daramat orice mit despre calitatea proasta a mancarii de avion, si continuand cu un personal de zbor mai mult decat amabil si placut, experienta trans-atlantica a fost una cum nu se poate mai buna. Desi mi-am petrecut buna parte din cele 8 ore si`un pic plimbandu-ma prin avion (din cauza spatiului redus pentru picioare si a inaltimii mele), pot sa spun ca n-am simtit drumul. Am stat la povesti cu stewardezele, am reusit sa vad, intr-un tarziu, dupa ce toata lumea l-a laudat si l-a para-laudat, Avatar, pe un ecran de 10 inch si dintr-o pozitie nu tocmai comoda, insa, la fel ca si la zborul Bucuresti – Amsterdam, m-am bucurat de fiecare secunda. O data, pentru ca finalul calatoriei era in Washington, si asta insemna indeplinirea unui vis de-o viata, si a doua oara, pentru ca eram deasupra unei intinderi nesfarsite de apa, la 12 mii de metri inaltime, zburand cu peste 900 de km la ora.

Cand pilotul ne-a anuntat ca incepem coborarea spre Washington mi s-a pus un ranjet cretin pe fata pe care n-am reusit sa mi-l sterg pana am coborat din avion. Mi se parea un vis, nu puteam sa constientizez ca in 40 de minute voi pune piciorul in tara visurilor mele.  Si datorez KLM multumiri pentru ca mi-au facut calatoria placuta si timpul sa treaca pe nesimtite. Cu proxima ocazie, cand voi mai ajunge pe taramuri americane, cu siguranta voi alege tot KLM. Asa, fiindca prima impresie conteaza!

Maine, aventuri in vama Dulles International si taximetristul Dan din Romania, sau cum te urmareste umbra tarii-mama chiar si la 6 mii de km departare.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Anunțuri

Tupeul infinit al Metrorexului

Martie 24, 2010

Azi sunt nervos peste masura. Mi-am adus aminte ca doar ce am scapat de posibilitatea unei greve la metrou, si nu pot decat sa ma mir de tupeul infinit si inimaginabil al „tunelarilor”. Pai fratele meu, vreti salarii mari? MUNCITI PE MASURA LOR! Cu ce sa incep? La 6 juma’ dimineata, cand e ora de varf  (pentru cititorii care dorm linistiti la ora aia: va invidiez!) metrourile vin la 10-15 minute, pline ca niste vagoane de animale, de tre’ sa te inghesui cu toti neanderthalienii care n-au descoperit inca apa si sapunul si sa te bati cu vreo baba ratacita sau o balena esuata pentru un loc pe scaun cand se ridica cineva. Mai tarziu, la 9, 10, si pana dup`amiaza, metrourile vin la 1 minut si circula goale. Ca deh, asa s`tem noi, canuta om sucit, de ce sa lucram eficient si sa asiguram un transport in comun civilizat pentru toata lumea? Hai sa rarim metrourile la ore de varf si sa le inghesuim in statii unul dupa altul cand nu circula nimeni. Cu toate astea, vrem salarii mari. Ca deh, ne cheama Metrorex si suntem mai cu motz, avem puterea sa paralizam capitala daca nu ne punem cururile puturoase la munca intr-o zi.

Infrastructura? Ce-i aia? In conditiile in care un termen de executie pentru un flecustet de scara rulanta e 2 ani (DOI ANI!!!!) si in ultimii 20 de ani s-au finalizat exact 2 statii noi de metrou (si alea incepute de Ceausescu), bietii bucuresteni din Drumul Taberei pot sa viseze doar ca nepotii lor se vor plimba cu metroul spre centru. La fel si cei care trageau nadejde sa ajunga la aeroportul Otopeni cu metroul in secolul asta. Dar vrem salarii mari, vrem buget mare, ca deh, ne cheama Metrorex si daca n-avem chef, nu construim statii. Ca e prea mult de munca, oricum, si daca nu mai e nea nicu` sa stea cu biciu` pe noi, mai bine punem de-o greva decat sa facem treaba.Toalete in statii? Facilitati pentru persoanele cu handicap? Visati, bucuresteni! Visati, mai tre’ sa treaca vreo 4-5 greve pana ne apucam de asa ceva. Noi vrem salarii mari! Guvernul sa ne dea! Huoo, huoo, hotii!

Bun simt? Personal educat si prietenos care sa nu te trateze cu curul cand cumperi o cartela? Paznici care sa nu se lege de tine de-a`mboulea? Ce-i aia? Noi vrem salarii mari, ca sa putem sta cu curul intr-o cabina de termopan si sa ne facem ca muncim. Doamne fereste sa vrea melteanu` o cartela, ca-l si scuipam intre ochi! Cum adica sa oferim servicii? Doar noi suntem platiti sa stam la barfe cu paznicu` sau cu cealalta vita cu liceul facut la seral si sa bem cafelute si tigari in interiorul statiei unde fumatul e interzis. De ce sa avem bun simt? Doar e exclusiv vina clientului si a statului roman ca eu n-am avut suficient creier in cap incat sa fac studii si sa-mi gasesc un loc de munca decent. Asa ca statul sa ne dea! Salarii mari pentru prostimea cu studii medii! Da`i dracu` de `telectuali cu ani de facultate si studii post-universitare in spate, ei sa moara de foame, noi sa avem salarii marite, ca altfel facem greva! Pentru ca putem, ne cheama Metrorex si avem tichie de margaritar si motz in frunte!

Oameni buni! STATUL BUNASTARII ESTE UN MIT NESUSTENABIL! Cine nu a avut suficient creier sa fac scoala si sa-si castige traiul dintr-o munca bine platita ISI MERITA DIN PLIN STATUTUL SOCIAL! Statul NU are datoria sa puna in plasa tuturor semianalfabetilor bani! Cand o sa oferiti servicii pe masura pretentiilor, o sa fiti platiti ca atare, s-a-nteles, Metrorex? Lasati-o mai moale cu miscarile sindicale, ca vi s-a cam urcat la cap! Daca nu va convine cum sunteti platiti, reorientati-va profesional, nu v-a obligat nimeni sa va angajati la metrou. Pana una alta, rezolvati-va problemele de organizare si oferiti transport in comun decent si la nivel civilizat, ca eu unul m-am saturat sa fiu tratat ca o vita intr-un camion de fiecare data cand merg cu metroul.

Cu drag, un calator indignat.

V-am pupat  pe portofele, si s-auzim de bine!

Back in business!

Ianuarie 11, 2010

Noroc si bine v-am gasit in 2010. Cu speranta ca n-o sa murim de frica  gripei porcine anul asta, ca se termina criza, ca ne indreptam spre mai bine si ca viata e frumoasa, ma intorc in blogosfera cu forte noi si sper ca nu v-ati suparat tare rau pe mine ca am disparut. Ohooo, si`acu’ cu ce sa-ncep?

Hai sa`ncepem anul in ton bahic si sa va povestesc despre o berarie foarte misto pe care am descoperit-o recent cu niste prieteni. Ea exista de ceva vreme, numai ca nu trecusem pe-acolo pana atunci. Se cheama Berestroika, e un local ENOOORM, desfasurat pe doua etaje (dar la subsol e mai misto), si face cinste cuvantului „berarie”. In sensul ca au o micro-fabrica de bere in incinta, unde fac 3 soiuri (si le fac bine!) – black stout (daca va place Guiness, o sa va placa si asta), red ale (bere roscata, foarte buna) si berea clasica blonda.

Si acum sa detaliez motivele pentru care-mi place atat de mult locul acela: cand eram mai tinerel si mai student, singurul criteriu care conta in alegerea locului unde ieseam era pretul; cu cat mai ieftin, cu atat mai bine. Insa de cand am crescut si mi-am luat servici, au inceput sa conteze si locul, servirea, atmosfera, muzica. Si aici Berestroika indeplineste toate criteriile cu brio: e un loc spatios, luminos, muzica e foarte buna (nu se aud playbackuri, houseuri, manele, dance, si alte cacaturi – doar rock, jazz, blues) si nu urla in boxe de sa trebuiasca sa te intelegi cu comesenii in limbajul semnelor, personalul e extrem de amabil si prompt, ti se re-umplu halbele (nu cu forta, evident 🙂 ) imediat ce le golesti, atmosfera e foarte placuta, aerul respirabil cu toate ca se fumeaza inauntru (chiar daca sunt fumator, nu-mi plac locurile unde spatiul e mic si inghesuit si tai fumul cu cutitul). Si, poate mai important (pentru un gurmand ca mine) decat toate celelalte e un lucru: MANCAREA E GENIALA, FRATILOR!!! E drept, e ceva mai scump decat shaormeria de la colt…dar MERITA FIECARE CENT!!! au un hamburger (Berestroika Burger) care te satura si e genial, facut din carne proaspat tocata, pus intr-o chifla usor prajita, cu salata si ceva sos neidentificat (e bun la gust, dar habar n`am ce contine) si cartofi – totul la 18 lei; Exista si faimosii carnati albi germani – primesti o pereche, cu cartofi taranesti (MULTI, taiati MARE), si din nou un sos neidentificat (dar excelent), tot la 18 lei. Berea neagra e 8 lei halba, cea rosie la fel.

Daca vreodata va e pofta de o bere buna si un hamburger de la mama lui de-acasa (nu tampeniile congelate ce se vand la fastfooduri), mergeti cu incredere pe Aleea Cauzasi 57 (zona Unirii, la intersectia Str. Mircea Voda cu Sf. Vineri)  la Berestroika – Beer revolution!

Mai multe detalii pe http://www.berestroika.ro

Pentru orientare – sageata verde indica berea buna 🙂

In alta ordine de idei, m-am intors la munca dupa 3 saptamani de concediu si incerc sa ma obisnuiesc cu ideea; ar mai fi de comentat despre recenta isterie cu vaccinul si gripa lu` porcu`, insa nu ma complic; cat despre vaccin: prefer sa ma imbolnavesc decat sa alimentez si sa particip la mascarada pusa la cale de strainu’ cu cercel si compania.

Acestea fiind spuse, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Ceasul rau, piata Victoriei si ciorba de burta. Joia mea in Bucuresti

Octombrie 1, 2009

Munca. Multa munca, de dimineata de la rasarit pana la ceasurile 4 ale dup`amiezii. Dupa munca, oboseala. Si rasplata, zic – asa ca ma scobor din metrou la Piata Victoriei. Puhoi de oameni, soare frumos, praf. Ma duc spre Clubul Taranului. Un nume cam ciudat pentru o bodegutza destul de draguta; ma intalnesc cu un amic la o bere. Ma rog, un suc si-o apa plata, ca nu pot bea bere cand sunt obosit. Ma sunase – amicul, nu berea – sa ne vedem scurt, la o vorba. Ajung, ma asez, discut, beau. Suc si apa, nu bere, dupa cum ziceam adineauri. Schimbam vorba pentru care venisem si amicul se ofera sa ma duca acasa cu masina din dotare. Iesim din sat clubul taranului. Prin spate, unde-si parcase omul masina. Intre doua treceri de pietoni, nici una la minim 5  metri distanta de autovehicul (la oboseala cunosc ciudat de bine codul rutier). Cautam masina. Nu-i. Ii zic: „omule, ceasul rau. TI-au ridicat-o”. Zice: „nu se poate – unde-i panoul de avertizare?”. Intram intr-un magazin: „Nene, se ridica masini pe-aici?”  „Da dom`le, uite`acu 10 minute, nu mai mult, au ridicat una gri.” Raspunde omul meu: „Citroen? C5?”  „Da dom`le, aia…era a matale?” „Era.”

„Ceasul rau” ii spun omului si ma incearca un zambet. Ne intalniseram, printre altele, sa-mi dea un vin. Vinul era in masina. Masina era pe-o platforma. Platforma o ducea undeva in Baneasa. Ulterior descoperim placuta: „Pentru fluidizarea traficului, din aceasta zona se ridica autovehiculele parcate pe partea dreapta a carosabilului”. „Ba pe-a ma-tii” – zic printre dinti. Pe „partea dreapta a carosabilului” se gasea o coloana de vreo 15 masini. FIX pe aia gri s-au gasit s-o ridice. Amicul suna la comunitari. Politistii, nu cainii. Afla unde ii e masina. Afla cat are de dat pentru ea. 500 de lei. Noi. Facem haz de necaz, ma conduce la metrou. „Te duc acasa cu metroul” imi zice. Rad; ma ia oboseala mai rau. Ma bag in metrou si prind un ziar din acelea gratuite. Adevarul de seara, pare-mi-se. Se citeste bine dupa minciuna de dimineata, ma gandesc. Prima pagina: bucurestenii au comis-o din nou! Dupa cel mai mare carnat din lume, cel mai mare tort din lume…in nu-stiu-care-parc s-a comis azi cea mai mare…ciorba de burta din lume. Oficialii cartii recordurilor asteapta sa inscrie zama la catastife. Bravos, natiune, halal sa-ti fie! Mai scria ca la degustare s-au inghesuit in special batrani. Umilitor, dupa parerea mea. Dar ce sa-i faci? Cu foamea nu te joci.

Ajung acasa. Mananc, pup nevasta din dotare. Nu in ordinea asta. Ma doare capul de oboseala. Citesc niscai mailuri, fac o baie lunga sa-mi revin. Nu-mi revin. E cazul sa ma culc, maine o iau de la capat. Joia mea in Bucuresti se incheie apoteotic in zbarnait de motoare turate, ambulante isterice, sportivii de peste drum care joaca fotbal pe terenul liceului urland ca spartanii la Termopile.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. : Urmeaza o leapsa de la Manjusri cu intrebari interesante!

LATER EDIT: Pentru ca deconspirarea partilor implicate s-a petrecut deja pe uichendist.ro, adaug si eu: amicul era Istodor, si pana la urma nota de plata a fost 10 milioane, nu 5. Niste hoti! Pentru celalalt punct de vedere, click aici

Am papagal!

Iulie 25, 2009

Da, stiu la ce va ganditi, ca multa lume are papagal si nu se lauda cu asta. Dar eu nu ma refer la papagalul ala cu care enervezi lumea debitand tot soiul de aberatii. Ma refer la celalalt, cu pene colorate frumos, care zburataceste prin bucatariile gospodinelor trecute de 40 de ani si le tine loc de conversatiile cu sotul. Partea interesanta e cum am ajuns eu sa am papagalul cu pricina.

Azi noapte, pe la o bucata, m-am trezit din somn plin de sudori (ulterior, sudorii si-au cerut scuze, gresisera apartamentul) si m-am mutat in sufragerie, unde e nitel mai racoare, sa-mi continui somnul. Dimineata cand m-am trezit, aveam o senzatie din aia pe care o au personajele din thrillere cand simt ca se uita cineva la ei. Ma dezmeticesc, ma uit incolo, incoace, si cand ma-ntorc spre geam, ce vad? Frumusete de papagal verde-fosforescent, cu aripile galbene, se uita fix la mine. Se pusese comod pe pervaz, si ma fixa cu privirea. Din cand in cand se mai umfla in pene si ciripea ceva pe papagaleasca (nu am inteles exact, cred ca ceva de genul „ha! te-am facut, fraiere!”). In prima faza n-am inteles cum a ajuns papagalul la mine in casa. Dup-aia mi-am dat seama ca dorm cu geamurile deschise in toata casa, deci avea suficient spatiu pe unde sa intre…acu’…al cui o fi? Nu-mi suradea ideea de a fi lasat o gospodina fara unicul ei partener de conversatie, asa ca m-am imbracat si-am inceput sa bat din usa-n usa prin vecini, sa vad care si-a pierdut papagalul. M-am ales cu rasete, zambete, si cateva usi inchise in nas, mai pe scurt – ia proprietarul de unde nu-i.

Sufletist cum ma stiti, nu m-a lasat inima sa dau papagalul afara. Asa ca m-am dus la piata sa caut un pet-shop, ceva, sa-i iau mancare si o colivie ca sa-l adopt. Mancare am gasit usor…cu colivia, mai greu. La petshopul din zona aveau tot soiul de chestii pentru caini si matze, da’ nimic pentru pasari. Asa ca nenea din magazin m-a directionat catre Titi Faier, expert local, care vindea papagali intre doua dacii ruginite peste drum de piata. Eh, si asa am aflat ca omul e crescator de vreo 30 de ani, ca stie cam tot ce se poate sti despre perushi, si ca vrea si poate sa ma ajute. Asa ca l-am urmat pana la scara lui (noroc ca locuieste in zona), a intrat, s-a intors dupa 10 minute cu o colivie si o foaie cu indicatii unde scria cam tot ce trebuie sa stie un crescator incepator. Dupa ce i-am povestit cum am ajuns eu sa am papagal, a devenit si mai dornic sa ma ajute, mi-a explicat ce si cum sa fac, mi-a lasat si numarul lui de telefon ca sa-l caut in caz ca se intampla ceva si nu stiu cum sa ma descurc. In fine, o bomboana de om si o veritabila comoara pentru unul in situatia mea, care s-a trezit peste noapte posesor de pasarica verde.

Ajuns acasa cu recuzita, a inceput a doua parte a aventurii: marea vanatoare. M-am chinuit cu nevasta-mea aproape o ora sa prindem zburatoarea care se ferea foarte abil de noi, si dadea dovada de simt acrobatic, zburand in zig-zag prin camera spre disperarea noastra care incercam s-o prindem fara sa-i facem rau. Intr-un tarziu, cred ca obosit de atata zburatacit, papagalul violator de domicilii s-a dat prins. Nevasta-mea s-a ales cu vreo doua ciupituri in urma vanatorii, dar in rest eram amandoi intregi si cu papagalul prins. L-am introdus in colivie, i-am facut stoc de apa si seminte de-alea de care mananca el, si am rasuflat usurati. L-am re-botezat Gica si pare sa se fi aclimatizat in noua casa. Asa ca cine l-a pierdut poa’ sa ma muste de cur, ca nu-l mai vede inapoi.

Si uite-asa am ajuns sa am si papagal, ca-n rest am de toate 🙂

Cine stie cum se cresc zburatoarele astea simpatice e asteptat cu sfaturi. Dau bere!

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Balada unui gay-er mic. De George Noudrepteanu

Mai 22, 2009

Peste fufe prost vopsite,

Peste fetite zburlite,

A venit, asa, deodata,

Noua dreapta-ntunecata.

Rasi in cap, de cald asuda,

Blestemand gay-ii cu ciuda

C-un manunchi mare de icoane-

Cand se scutura furiosi,

Imprejurul lor, departe

Risipesc inspre “cucoane”

Pietre multe,

Lemne groase,

Un citat biblic sau doua,

Si au chef de rupt ciolane.

Si cum vin de prin oras,

Tot batand

Si injurand,

Toti jandarmii de prin cale

Se pitesc pe dupa scuturi,

Iar gay-ii de la parada

Ii intampina cu jale

C-or sa fie luati la suturi.

Dar pe Splai, pe la Unirea,

Din grupul de paparude,

Un gay cam pierdut cu firea,

Din grup cauta iesirea:

-Cri, cri, cri,

Puii mei,

Tare greu e sa fii gay,

Inainte de parada,

Nu vroiam sa arat fada,

Asa ca m-am machiat

Ca doar sunt o domnisoara,

Nu ca toanta de Vasile,

Care-arata a baiat,

Nu se rade niciodata,

Si-apoi umple lumea toata

Ca m-am dus si l-am pupat.

Dar de-acush,

Zise el pitigaiat,

Incoltit de-un bataush,

Dar de-acush s-a terminat…

Cri, cri, cri,

Puii mei,

Tare greu e sa fii gay…

Poezie poezeasca scrisa cu mare drag cu prilejul ocaziei paradei gay de maine. V-am pupat pe portofele si s-auzim de bine, in puii mei!

De ce dai, ma, cu piatra-n geam daca nu-i a ta bicicleta?

Mai 18, 2009

Recunosc, titlul nu are nici o relevanta pentru ce urmeaza sa scriu, da’ la ce draci se bat la gura mea acum, numai de titluri nu-mi arde. N-am dormit aproape deloc noaptea asta. Din doua motive: unul e climatul tropical-umed de capitala care s-a instalat prematur anul asta (speram si eu ca prostu’ ca dorm macar pana la inceputul lui iunie pe racoare) si al doilea sunt putzoii cu motoare plasticate care nu se pot abtine de la liniute nocturne pe bulevard. Doresc pe aceasta cale sa le transmit ca le urez sa le moara la intrare cand le-o fi lumea mai draga (desi initial as fi vrut sa le urez sa le pocneasca un cauciuc la 200 kmh si sa-i culeaga careva cu spatula din copaci, dar nu-i frumos sa doresti moartea cuiva, chiar daca acel cineva e un putzoi care substituie lipsa de coaie cu tobe de esapament cat mai sparte si mai zgomotoase).

Deci, carevasazica, cum sta treaba? In loc sa fie si ei civilizati si sa-si puna dracu’ mufflere la porcariile alea japoneze de le zic ei cu mandrie „motoare” (un posesor de chopper le-ar rade in fata la asa o afirmatie), baietzeii cu un outz stingher in scrot prefera sa traga de ele ca de hotii de cai, si mai mult decat atat, sa le adauge fel si fel de accesorii care CRESC zgomotul, in asa fel incat ajung sa sune ca o matza in calduri violata in grup de 10 motani betzi ranga. Prieteni, daca motorul vostru se screme ca un gater artizanal NU inseamna ca sunteti mai coiosi. Inseamna doar ca incalcati legea depasind nivelul admis de poluare fonica, si mai inseamna ca va atrageti blesteme din partea tuturor oamenilor de bine pe care ii treziti din somn la 2 noaptea ca asa va arde voua de-o liniuta mica pe bulevard. Asa ca faceti lumii un pui de bine si impuscati-va in cap (se gasesc instructiuni pe google despre cum se face asta, in caz ca nu va descurcati) si lasati-ma dracu’ sa dorm, fi’v’ar motoarele de viteza ale dracu’ sa va fie, vedea-v-as cu tevile alea de esapament infipte`n regiunea dorsala unde soarele nu rasare niciodata!

Mai doresc sa multumesc pe aceasta cale micilor exceptii – motociclisti civilizati pe care i-am vazut in diverse ocazii pe strada trecand la 100 si ceva kmh pe langa mine FARA NICI UN SUNET (deci SE POATE, fratilor!) si sa specific, daca mai era cazul, ca aceasta postare se adreseaza EXCLUSIV nesimtitilor zgomotosi, asa ca nu e cazul sa-mi sara toata comunitatea pe doua roti din Romania in cap.

Acestea fiind spuse, ma duc sa vegetez la servici in perfuzii cu cofeina si v-am pupat pe portofele. S-auzim de bine!

Marketerii de Piata Sudului

Mai 4, 2009

Imi place sa fac piata, intotdeauna mi-a placut. Ceva legat de mirosul ala de pamant amestecat cu legume si cu oameni simpli m-a fascinat de mic copil. Insa azi nu mai exista oamenii simpli de la piata; ii gasesti rar, retrasi intr-un colt, sau incercand sa-si plaseze marfa din mers pentru ca toate tarabele sunt ocupate de speculanti. Ma rog, ei isi zic importatori, dar tot speculanti se cheama. Vand niste legume fade aduse din tari straine,  si foarte rar mai gasesti producatori adevarati pe piata. Pe ei ii vaneaza speculantii, le cumpara dimineata toata marfa ieftin si o vand triplu. Dar nu despre asta vroiam sa povestesc. Ieri am dat o raita prin Piata Sudului; mi-era dor de zilele cand traiam in Berceni si, in plus, aveam si nevoie de una, alta.  Fiind duminica si aproape de inchiderea pietei, n-am prea gasit mare lucru. Niscai rosii, ridichi, alte verzaturi cat sa pui de-o salata. Dar NICI despre asta nu vroiam sa povestesc. Vroiam sa povestesc despre cum am ramas mut, uimit, trasnit de evolutia pietzarilor de cand n-am mai trecut eu pe-acolo.

Dom’le, exista in marketing un tip de preturi care se cheama „preturi psihologice”. E atunci cand un produs nu costa 10 lei, ci 9.99. Creierasul nostru de maimutzici fara blana face click, vede 9 in loc de 10 si cumpara. Nu mai conteaza ca diferenta de la 9.99 la 10 e infima. Nu intru in detalii pentru ca nu sunt expert nici in psihologie, nici in marketing. De ce am amintit totusi de preturile astea psihologice? Eh, pentru ca, spre surprinderea mea, pietzarii din Piata Sudului au luat lectii de marketing. Nu stiu de unde, nu stiu de la cine, cert e ca ieri in piata rosiile costau 6 LEI (scris enorm pe un carton) si 90 scris minuuuuscul intre litere, de nici nu-l vedeeai daca nu te uitai cu atentie. Aceeasi treaba si cu 7 lei 90. Asta e, pe de-oparte, dovada de marketing inteligent, si pe de alta parte inselaciune. Am vazut cu ochii mei cum o tanti se mira cum de o costa 8 lei FIX un kil de rosii daca ea pe carton a vazut 7. Si cum tanti de la taraba incerca sa-i explice ca, vezi doamne, scrie clar acolo ca e 7.90. Tanti a ramas cu rosiile`n plasa si cu banii luati, pietzara a ramas cu dovada clara a eficientei strategiei de marketing.

Inainte vreme, marketingul leguminos era mult mai putin agresiv; vedeai cartonase cu „rosii fffffff zemoase”  „portocale ffffffff dulci” „pepeni fffffffffff proaspeti” si altele asemenea. Eventual te mai agasa vreun vanzator tot imbiindu`te sa gusti din marfa lui ca sa vezi ce buna e. Acum, se pare ca criza se resimte si`ntre speculanti, si s-au scolit intr-ale marketingului. Nu stiu cine le-a vandut pontul cu preturile psihologice, dar treaba merge de minune. In TOATA piata, cat e ea de mare, toti aveau cei 90 de bani scrisi miiic mic mic undeva cat mai departe de pretul mare. Si vindeau, tata, nu gluma. Acuma…ori ii trimite Piedone la specializare inainte sa le dea autorizatiile de functionare, ori s-a deschis prin Berceni vreun liceu seral cu specializari in strategii de marketing, ca prea s-au smecherit vanzaciosii. Nu m-as mira daca maine-poimaine o sa-si faca si spoturi publicitare si campanii gen „Cumperi o rosie, primesti un fir de patrunjel bonus!” sau „Noua rosie ffff zemoasa de Adunatii Copaceni produce una din cele mai frecvente 99 de pete” si altele similare.

Imi pare sincer rau ca odata cu dezvoltarea hypermarketului si supermarketului a murit piata copilariei mele, si ce a ramas e o mana de speculanti care nu mai pun suflet in rosia pe care-o vand, dar pun marketing. Mult mult marketing…

C`o ridiche intr`o mana si`o ceapa verde intr`alta, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

1 Mai muncitoresc, stau acasa si…gatesc :)

Mai 1, 2009

Dhragi tovarashi shi pretini! Cu phrilejul a-cestei solemne zile de 1 mai muncithoresc, va doresc la toti oaminii muncii de la sate, muncipii si orase, noi si noi realizari in campul muncii, si mahreti pasi inspre realizarea comunismului multilateral dezvoltat!

Sau, cu alte cuvinte, dragi romani, va doresc imbuibare placuta la iarba verde, betie placuta vamaiotilor, pace in lume si alte asemenea. Anul asta (ca si in ultimii 2 ani, de altfel) 1 mai al meu e exact ceea ce a fost creeat sa fie: o zi de odihna. Anul asta a picat numai bine, pe weekend, ceea ce inseamna 3 zile de somn lung si voie buna. Nu m-am dus la iarba verde ca n-am masina si nu conduc (si oricum a plouat apocaliptic dup`amiaza), nu m-am dus in Vama ca s-a cocalarit de tot, am stat acasa si m-am bucurat de ziua libera (intre noi fie vorba, s-a stricat bioritmu’ pastelui ma’sii din cauza serviciului si nu mai pot dormi tarziu nici cand am liber, deci m-am trezit decent, la un 8 jumate). Si pentru ca tot e sarbatoare, si ca sa nu mai spuna carcotasii ca nu simt romaneste suficient de mult si prea ma iau in gura cu tzara, azi am gatit romaneste: fasole batuta cu carnati. Urmata la desert de clatite (da, stiu, alea nu’s tocmai romanesti, da’ asta e, am avut pofte, deci sa n`aud comentarii).

Nu m-am dus nici in parc la Izvor unde Marean Almanahe Vanghelie a organizat un Vanghelion chiolhan model socialist social-democrat la care vroia sa puna fotomodele sa vanda mici (caz in care s-ar fi rasucit in morminte, respectiv mausoleu, Marx, Engels si Lenin de atata depravare occidentala) sau sa ii manance (caz in care s-ar fi invartit in budoir toate anorexicele care beau doar apa plata cu lamaie). In fine, din fericire pentru mine, nu pot sa dau mai multe detalii fiindca n-am onorat cu prezenta maretul eveniment. M-am bucurat totusi ca a fost liniste pe strada, nu masini, nu oameni, foarte lejer, asa ca un fel de duminica – ceea ce pentru Bucuresti e lucru mare. Numai de asta si tot ar fi fost ceva de sarbatorit. Nici macar motoristii cu drujbele alea de le zic ei „motoare de viteza” ale lor n-au mai dat liniute pe bulevard sa-mi crape geamurile de la vibratii. Dom’le, deviez de la subiect, da’ un MOTOR  adevarat e un porc brutal, cu motorul la vedere, care DUDUIE cand trece pe langa tine, care impune respect si care e de fabricatie americana sau britanica (se accepta si diverse copii asiatice atata vreme cat arata, suna si merg la fel), nu zbiara ca o matza in calduri si e imbracat in plastic colorat mai ceva ca o curva pe centura.

Revenind la muncitorescul 1 mai, si fiindca ma simt in forma si am chef de povestit, o sa va zic pe scurt cum mi-am petrecut un 1 mai de pomina acum ceva ani. Se prevedea a fi vreme frumoasa, eu eram stramtorat de bani si inghesuit de treburi scolare (proiecte, stressiune periculos de aproape, din astea) si grupul vesel de viitori sociologi cu care ma imprietenisem pe holurile de la SAS (Sociologie si Asistenta Sociala, pentru cine nu stie) tragea de mine sa-mi bag picioru`n el MTCS si sa merg cu ei in Vama. Toata noaptea de 30 aprilie spre 1 mai m-am uitat pe pereti (si la filme horror, alternativ) gandindu-ma ce sa fac. Pe la 4 dimineata mi-am trantit un pulover si o geaca intr-un rucsac, mi-am bagat picioarele si am iesit pe usa. Problema era ca la 5 jumate trebuia sa fiu la Obor, si transportul public pornea la 5. Bani de taxi, yok: daca`mi permiteam luxul unui taxi, ramaneam fara bani de tren si alte necesitati (gen mancare, dar mai ales bautura) – ma rog, sa ne`ntelegem, bani mai ramaneau, dar nu destui. In  fine ajung la Brancoveanu (eram mandru bercenar) si ma pun pe refugiul de tramvai. Pe la un 4 jumate, apare un tramvai care abia intrase pe linie. Pustiu, nu prea oprea in statii, cred ca vatmanul nici nu intrase bine in tura; fac semne disperate sa se prinda ca vreau sa urc, opreste, urc, porneste, tronca tronca, tronca tronca, o statie, doua, 14, ajung la Obor. Pentru cine nu stie Bucurestiul: Oborul unde e statia de tramvai si cea de metrou n-are nici in clin nici in maneca cu gara Obor. Aia e undeva mai incolo. Ma dau jos, ma uit la ceas, era periculos de tarziu. Ma pun pe alergat; rucsacul tronca tronca, tronca tronca, in spatele meu. Ajung intr-un tarziu in gara, cu 3 minute inainte sa plece trenul, cu cozi kilometrice la case, si sperand sa-mi iau si bilet. Colegii din SAS ma vad, urla la mine ca pleaca trenul, alerg iar, ma urc, si evident ca nu era loc sa calci nici macar pe hol. Cu poezia pregatita pentru nash, plecam; tronca tronca, tronca tronca, spre Mangalia. Platim in grup nashului, lumea canta intr-o parte, urla in cealalta, multa bautura, mancare de la necunoscuti, atmosfera misto, galeria Rapidului intr-un capat de vagon urla cantece de vitejie cu multa muie si alte sexualitati, hippiotii in alt colt de vagon isi vedeau de ale lor, ca doar de-aia is hippioti, ca sa fie pasnici, in fine dupa lungi si indelungate ore de tronca-tronca si diverse imprecatii, ajungem in  Mangalia.

Acolo am realizat ca daca dau bani pe maxi-taxi pana-n Vama, raman fara o bere (da, stiu, eram chitra rau de tot) asa ca am luat-o frumos pe jos cu alti zapaciti. Prin 2 mai am prins un autostop, si intr-un final, am ajuns in Vama. Acolo veselie, bucurie, bautura, prieteni vechi, prieteni noi, ideea e ca eu aveam de toate mai putin cort. Asa ca m-am aciuat tot pe langa SASshii mei si am aflat ca urma sa dormim vreo 5 intr-un cort de 3 persoane. Eh, nu-i nimic, ma gandesc, ne tinem reciproc de cald. Trece ziua, vine noaptea, se face un cancer infernal, tremurau chilotii pe mine, eram flamand si nitel baut, si m-am decis sa trag pe dreapta ca sa economisesc energie. Eh, dragilor, si de-acolo incepe partea misto: am tras un frig sora cu hipotermia, m-am trezit inghesuit intre 4 necunoscuti (ca ai mei nu nimerisera cortul si dormeau si ei intre alti necunoscuti), dimineata eram intr-un hal fara de hal si m-am decis ca nu mai rezist inca o noapte deci e cazul s-o tulesc spre casa. Inarmat cu o bucata de slana de la magazinul local, si 3 fire de ceapa verde, m-am inturnat spre Mangalia unde, da, ati ghicit, era coada la bilete si nu mai aveau locuri. Asa ca mi-am luat fara loc, m-am suit intr-un vagon unde erau alti prieteni si ne-am pus pe poante sa ne treaca drumul mai usor. Si ote-asa m-am gasit seara inapoi in Bucuresti, cu nisip in bocanci si sare in nari, si sa mor de am regretat vreo secunda experienta. N-am povestit chiar toate detaliile escapadei, da’ v-ati cam prins voi cum au stat lucrurile.

Acestea fiind spuse, v-am pupat pe portofele, s-auzim de bine, si haideti s-ascultam impreuna un 1 mai muncitoresc ca la carte. Voios salut de pionier!

Vine vine primavara, viituri prin toata tara, sinistrati fug spre campii, hai sa ii salvam, copii!

Martie 4, 2009

Era o zi frumoasa de primavara. Ciripelele pasareau, floricelele infloreau si toata natura se trezea la viata dupa lunga iarna. Insectele bazaiau vesele deasupra satului Cocosatii Glodeni si antenele BoomTV si Dolce de pe casele de chirpici sclipeau voioase sub soarele prietenos.

Satenii voiosi scoteau capul din birtul satesc doar ca sa vada daca n-a picat inca cerul pe ei. Tot satul se pregatea cu ardoare de sezonul mult asteptat al viiturilor. In fiecare an, cu o acuratete de ceas Pobeda, in martie se dadea startul la sezonul de viituri primavara-vara. Nimeni nu stia cu ce sat o sa inceapa si toti satenii sperau ca anul acesta vor lua, in sfarsit, titlul de „Primul sat afectat de viituri in 2009”.

Pregatirile se terminasera de mult; animalele moarte de anul trecut fusesera inlocuite, casele de chirpici reconstruite in albia aceluiasi rau, mai mandre ca niciodata si tot ce le ramanea de facut era sa astepte sa dea primarul si popa startul la evacuare.

Deodata, printre zgomote de sticle, pahare jegoase si alte fenomene auditive specifice locantelor satesti, un murmur ingrijorator razbate. Se aud indemnurile inteleptilor satului „daa baaaa mai taree sa s`auda shi`n spate baaaaa”. La televizor, Adelin Aducatorul de Dezastre anunta cu ingrijorare cod multicolor in toate judetele patriei.

Cu sufletul la gura, satenii asculta stirile despre debitele impresionante ale raurilor din tara, sperand ca paraul Bazdoaca Udului care le ia casele la vale in fiecare an sa nu-i dezamageasca nici anul acesta, mai ales dupa efortul pe care l-au depus sa le reconstruiasca  in exact aceleasi locuri. Ba, mai mult decat atat, chiar lunile trecute au despadurit un versant intreg din calea paraului ca sa aiba suficient lemn de foc ca sa treaca prin iarna.

Deodata, clopotul bisericii incepe sa sune apocaliptic. De afara se aud urlete disperate. Bazdoaca venea din deal furioasa si de 10 ori mai mare ca anul trecut. Ca intr-un scenariu bine regizat, babele satului iau cate-un pui de caine sau pisica intr-o mana, un nou-nascut in cealalta, si se suie pe acoperisuri. Barbatii isi imbraca cizmele, se scutura de aburii alcoolului si incep sa se plimbe agale pe ulitele pe care apa incepea sa siroiasca deja. Cei prea beti ca sa mai poata merge fac pluta pe spate sperand sa-i culeaga la timp jandarmeria salvatoare.

Vacile mugesc si mor, porcii guita si se`nneaca, gainile dau disperate din aripi si cainii uzi schelalaie aberant. Au trecut primele ore de la viitura. Babele de pe acoperisuri termina de facut a 496a cruce si asteapta elicopterele jandarmeriei.

S-a facut lumina. Noaptea viiturii a trecut. Elicopterele si barcile jandarmilor se iau la intrecere cu elicopterele si barcile televiziunilor. Adelin Vestitorul Dezastrelor e in apa pan` la brau si transmite, transmite, transmite. Ultimele babe sunt date jos de pe acoperis. Barbatii se retrag in birtul satesc ce a supravietuit miraculos celei de-a 4a viituri din ultimii 3 ani. In fata paharelelor murdare, rad si discuta, in timp ce baieti de 20-25 de ani de la jandarmerie dau cu lopetile sa le curete curtile inamolite. Ei nu pun mana, ei sunt intelectuali. De la televizor un murmur linistitor se aude: „Cocosatii Glodeni, prima localitate din tara afectata de viituri in anul 2009”. Au castigat, si beau. La Bucuresti se discuta masuri de protectie.

Incepe o noua zi de primavara.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!