Posts Tagged ‘cluj’

Here I am!

Aprilie 27, 2010

La bună seara! (sau noaptea!) vă spune colaboratorul! Pentru că Oly este foarte entuziasmat de această nouă găselniță a noastră, am decis să îmi fac deja apariția prin Vorbele lui!

Deci (bun început de propoziție!) eu sunt Anca, mă bucur de cunoștință. În primul rând, vă las linkul cu istoria poetică și lirică a începutului colaborării. Nu că vreau să îmi fac reclamă, că m-a onorat deja Oly, ci pentru că am muncit destul de mult la culesul și aranjatul bucății din arhiva de Messenger! Era chiar păcat să nu apară și scremetele noastre literare nocturne (sau matinale)! Drept urmare, dați o geană!

Acuma că am făcut introducerea, m-am gândit și despre ce să grăiesc, așa, timid, în prima mea apariție. Va fi într-adevăr ceva diferit de stilul lui Oly, dar sper să nu își piardă cititori din cauza mea. Dacă se întâmplă, are acordul meu să mă „concedieze”!

Și pentru că eu viu de la Cluj, am să vă vorbesc despre plaiul arghelenesc… mai exact despre bătrâneii de pe acest plai. Bătrâneii de pe acest plai sunt foarte comunicativi și vorbăreți. Deși se zice că ardelenii vorbesc puțin și rar, se pare că bătrâneii au decis să formeze o sectă aparte! Ei vorbesc cu oricine, mai ales cu tinerii, iar dacă li se răspunde vorbesc și mult! Și nu tocmai rar!

Acuma, spre exemplificare, studiu de caz. Eu, persoana de față (mai mult sau mai puțin de față), deseori merg și citesc prin parc, prin piețele cu statui ecvestre, înțelegeți voi… locuri de tihnă și întâlnire. Și pe când încep eu frumos și cetesc seminarul sau cărțulia, simt o prezență… ridic subtil și cu precauție ochii și scanez orizontul… e o pasăre, e un avion, e Băsescu călare pe-un Boc, NUUUU, e un sectant!

Mă ascund rapid, cu ochii în foile mele, mă fac că nu am zărit nimic (eterna schemă, don’t make eye contact!). Parcul fiind de obicei în preajma unei biserici, deși nu obișnuiesc, încep a mă ruga: Te rog, Te rog, nu aici!!

Dar, fatalitate! Sectantul se așează tocmai lângă mine, deși mai erau vreo 3-4 bănci libere. „Nu e totul pierdut, îmi spun, doar citește, prefă-te că ești FOARTE concentrată și ocupată.” Fatalitate reloaded, însă! Dânsul/Dânsa începe a vorbi!

Bineînțeles, cele 4 faze: 1. Eternul interogatoriu: sunteți studentă, domnișoară? Unde? În ce an? Câți ani aveți? Câți ani mai aveți? E greu/ușor? Lasă ca dă Domnul și trece! (Domnul dă la toți, doar mie nu îmi dă mai puține experiențe cu seniori!) De unde sunteți? Unde stați? Aaah, în chirie… Unde? Cât? Câte camere? Cam astea sunt, așa, în mare!

2. Povestea vieții, sau o parte din ea, povestită însă atât de amănunțit încât ți se pare că îți trece viața! Eu stau (de completat), am N ani, am lucrat în locul cutare (sunt cel puțin 3 cutări), am X copii, care au X’ copii, care s-au căsătorit și am X” gineri/veri/nore. Și nu știu cum, majoritatea nu au cunoscut nicidecum metodele de contracepție, asa ca X-ul tinde către infinit! Uneori soțul/soția au murit (Dumniezo să-i hodinească!) și tu vei știi la ce vârstă, cine a venit la înmormântare, ce s-a servit, în ce mod, dacă ai mare noroc, poate vei afla și adresa mormântului!

Îndată ce a isprăvit cu familia, dacă chiar are chef de vorbă, va începe cu ograda! Nu știai câți mâți poate făta o mâță? Dar câți iezi? Care e rata mortalității? Acuș, îndată, aflii! Ce mai contează că citești despre istoria Ciprului sau cauzele conflictului din Somalia? Astea-s informații desuete, ce-ți oferă dânșii sunt taine ale înțelepciunii, ale alchimiei vieții, sunt primii pași către atingerea Destinului Personal (probabil și în Brazilia, la Coelho sunt secte de bătrâni!).

Faza 3: Fapte diverse. Probabil că veți purta discuții despre religie, despre starea actuală a națiunii, despre politică, învățământ, etc. Alte descrieri nu își au sensul.

Faza 4: Plecarea: „Să îți dea Dumnezeu sănătate, să îți găsești bărbat bun, să ai bogație în casă și să te ții de școală. Mulțumesc că ai stat de vorbă cu un moș/babă ca mine și sper că nu te-am supărat!” Cu ultimele puteri, zâmbesc, spun „Nu, nicidecum, la revedere, o zi bună!” Mă uit la neuronii ofiliți, care se uită la mine cu reproș: „A trebuit tu să vii aici în parc, să citești! Nu îți era bine acasă! Trebuie tu să te crezi boemă, Batman Batman!!!”

Încerc să îi reculeg cu tandrețe, să îi alin și apoi să îi hrănesc cu ceva informație mai academică. Încet, încet, își revin. Până mâine, poimâine, când vin iarăși în parc!

Overall, nu mă deranjează CHIAR foarte tare. Înțeleg într-un fel singurătatea bătrânilor și nevoia lor de comunicare, mai ales cu persoane tinere, în care poate văd uneori o speranță, poate se văd pe ei. Din acest motiv, niciodată nu am răspuns agresiv. Însă, deși sunt o persoană zâmbitoare și binevoitoare, încep să obosesc din ce în ce mai repede și să doresc să fiu lăsată în pace, mai ales atunci când chiar am treabă. Până la urmă, merg în parc pentru liniște, pentru a schimba cumva atmosfera, dacă doream discuții de socializare mergeam la cafenea sau la partid!

Până acum, am la activ povestea unei bucătărese la Casa Armatei, povestea cu rudele și mâții, multe povestiri cu morți, religie și gospodării.

Azi, o experiență recentă cu un moșuleț m-a făcut să mai integrez o fază intermediară, facultativă, dar posibilă, din câte am observat. Între faza 3 și 4, mai ales ca doamne/domnișoare puteți găsi:

Faza Specială: „Domnișoară, nu vii tu la o cafea? Și țigara merge mai bine la o cafea!” (no futher comments…)

Probabil că acest fenomen nu se petrece doar în Cluj, dar eu aici am avut cele mai multe experiențe. Ah, da, și pe tren! Pe trenul înspre Cluj! Drept urmare eu îmi închei povestea aici, că ș-așa am cam lungit-o oțâră!

În speranța că ne recitim, vă salut din țara mea, țara sectei bătrâneilor guralivi!

Ardeal, alta tara – episodul 2: Gargantua ne invita la masa

Martie 4, 2010

Dupa cum spuneam si in postarea anterioara, saptamana trecuta am facut nitel couch-surfing pe la Cluj. Pentru cei ce nu sunt familiarizati cu conceptul, couch-surfing e cand ai prieteni prin 10001 orase din tara (unii practica si international) si cand iti vine cheful, ii anunti, si tragi pe dreapta o noapte, doua, trei, la ei acasa (pe canapea, in mod ideal, ca de aia ii zice couch-surfing, dar atata vreme cat ai un acoperis deasupra capului nu mai conteaza pe ce dormi). Reciproca functioneaza la fel – omul sau oama la care ai stat sta la tine cand are treaba prin orasul tau. De data asta „victima” couch-surfingului a fost Anca , veche pretina inca de pe vremea chaturilor pe IRC (mai tineti minte?), care ne-a primit cu bratele deschise pe mine si pe nevasta-mea si ne-a fost si ghida prin Cluj in zilele petrecute acolo. Si, cum turismul, nu-i asa? trece prin stomac, de cateva ori am mancat in oras ca sa nu mai pierdem vremea gatind pe-acasa, ca si-asa aveam putin timp la dispozitie.

N-o sa mint, sunt un gurmand. Mi se intampla des sa mananc doar de placere, nu neaparat de foame, si nimic nu-mi face mai mare placere decat sa experimentez gusturi si arome noi. Insa ce-am trait in Cluj la capitolul mancare…nu prea poate fi descris in cuvinte. Cu ce sa incep? Hai sa-ncep cu marimea portiilor: tind sa cred ca Ardealul a fost populat la un moment dat de o specie de uriasi inruditi cu Gargantua, altfel nu-mi explic portiile absolut gigantice pe care le primesti cand comanzi mancare. Un exemplu relevant: eram in Irish and Music Pub, unde gateste Adi Hadean , bucatar pe care il citesc si admir (ca de la gurmand la gurmand si ca de la bucatar amator la bucatar profesionist). Si-am zis ca nu pot sa trec pe-acolo fara sa mananc ceva, cat de cat. Eram la o masa vreo 5 oameni, printre care si un coleg de la munca care insistase sa vada Ardealul si ne-a dus cu masina pana la Cluj doar pentru asta. Colegu’, foame mare, eu, foame mare, da’ nu de fisticherii gatite, platouri complicate si mai stiu eu ce. Vroiam fiecare ceva sandvis, sa alunece berea mai bine. Noh, si vad in meniu „MARELE Sandwich”, si gandesc, cu gandirea mea romaneasca „eh, o fi 4 felii de paine aruncate una peste alta cu ceva sunca intre ele, da’ merge la o berica”. Colegu’ ocheste un Sandwich’o Ton. Eu, iar gandesc ca o fi o nimica toata buna de pus pe-o masea. La vreo 15-20 de minute dupa comanda, vin sandwichurile…si atunci era sa lesin. Fratilor, Marele Sandwich parea gatit pentru cina lui Gargantua de care faceam vorbire mai sus: o paine lunga de vreo juma’ de metru, taiata in doua, PLINA cu cascaval si feliute de mezel (ceva carnat, cred, n-am putut depista exact, ca era invelit total in cascaval), calda si crocanta…oameni buni, cu rusine va marturisesc, ca eu, marele gurmand, n-am reusit sa mananc decat jumatate din marele sandwich. Cine ma  cunoaste stie ca daca EU n-am putut termina ceva din farfurie, acel ceva era fie de nemancat, fie ENORM. In cazul asta, se aplica varianta 2. Ce sa mai zic de colegu’ cel flamand? „Sandwichul” comandat de el erau de fapt 4 sandwichuri, cu chipsuri langa, si sos. Nici el n-a putut gata tot din farfurie. Si el s-ar fi crucit daca nu era agnostic, uimit de enormitatile din farfurie.

Boon, dupa episodul asta, a doua zi, (probabil din dor de Dambovita), am vrut o shaorma. Si-am intrat intr-o shaormerie-restaurant (adica avea un fel de blat pus pe perete si scaune de bar, si puteai manca acolo. Pentru clujeni: Babylon se cheama, e nou deschisa (asa mi s-a spus) si e la un colt de strada al carui nume nu mi-l amintesc, dar e in centru. Revenind: obisnuit cu cantitatile si preturile de Bucuresti, cer o shaorma mare. Mare greseala…shaorma mare e, acolo, o lipie facuta de ei, taiata in doua, si umpluta pana la refuz cu carne si tot ce vrei tu sa-ti mai puna in ea.  Am mai facut greseala sa cer sos picant; in Bucuresti asta inseamna, de obicei, ketchup picant sau in cel mai bun caz sos de rosii cu ardei iute. In cluj inseamna o pasta brun-roscata facuta din boia iute si naiba mai stie ce, de mi-a luat foc gura. Dar doamne…ce placere a fost s-o mananc…in rastimp, Anca isi luase o shaorma, cica, „mica”…era echivalentul in gramaj al uneia mari din Bucuresti, la doar 6.5 lei…

O alta minunatie clujeana am gasit-o in Manastur, la un fast food din complexul Big. Se cheama Safari si e, cumva, o shaorma, dar carnea e facuta altfel decat o fac cei din Bucuresti, si sosurile parca sunt altfel, si gustul e genial. Pana si lipia are alt gust. Sau poate eram eu asa entuziasmat ca mi se parea ca re-descopar apa calda si reinventez roata la fiecare pas facut prin Cluj 🙂 marimea portiei cred ca nu mai trebuie discutata – deja ne-am pus de-acord ca in Cluj portiile sunt facute pentru oameni flamanzi tare 🙂

Ca sa n-o mai lungesc inutil, va fac un rezumat: FRATILOR, IN CLUJ SE MANANCA PE SPARTE, BINE SI IEFTIN! Daca as putea sa fac naveta in cluj la fiecare pranz, si apoi sa ma teleportez instant inapoi la munca, as face-o, pe bune! Oamenii aia chiar gatesc cu simt de raspundere! Asa ca pofta mare, clujeni: mancati, mancati, mancati, ca aveti de unde!

Noh, sa ne fie de bine si digestia usoara, v-am tzucat pe portofele, si s-auzim de binie!

Ardeal, alta tara – episodul 1: vest versus sud

Martie 3, 2010

Nu am pretentia ca scriu obiectiv. De fapt, scriu cat se poate de subiectiv, ca de aia se cheama blog si nu presa centrala. Asa ca urmeaza o serie de postari subiective care izvorasc din scurta mea experienta ardeleana – 4 zile de vis pe care le-am petrecut in alta tzara, cu toate ca n-am parasit Romania. Poate realitatile sunt altele; poate viata acolo nu e atat de frumoasa cum am vazut-o eu. Insa toate astea nu conteaza. Ce conteaza e ca saptamana trecuta mi-am recapatat increderea in umanitate, in general, si in romani, in particular.

Venind din Mitica-landul care e capitala, Clujul mi s-a parut ceva de vis. Nu-mi venea sa cred, in primul rand, ca oamenii zambeau pe strada. Ca nimeni nu te impinge pe trotuar, ca nimeni nu e grabit, ca soferii de autobuze si trolee le-ar putea da lectii de civilizatie miticilor de la RATB (usile raman deschise si cate 3 minute, pana urca si coboara toata lumea, chiar si cei care abia atunci isi cumpara bilet; soferii nu au placerea sadica sa-ti inchida usile in nas; chiar cu riscul de a pierde un semafor verde, incetinesc cand trec prin balti ca sa nu-ti faca dus cu noroi si apa, si exemplele pot continua). Un alt lucru care m-a surprins placut au fost trotuarele absolut ENORME. Si zonele pietonale din centru. Si faptul ca au un centru istoric conservat, cu (unele) fatade proaspat revopsite, si ca orasul e construit logic si cu simt de raspundere, nu vezi mastodonti de sticla langa cladiri istorice, cartierele sunt raspandite ca o salba in jurul centrului si nu peste el. E liniste, oameni buni. E armonie, e alta viata. Bate un vant de vest si se simte ca civilizatia maghiara si germana si-au pus amprenta pe orasul de pe Somes.

Nu e un oras mic. Nu, deloc…insa pentru un oras de dimensiunea lui, e atat de curat incat chiar te face sa te-ntrebi daca mai esti in Romania sau nu. Mi-a fost rusine sa arunc pana si un muc de tigara pe jos, si am cautat de fiecare data un cos de gunoi (n-am cautat mult, fiindca se gasesc din abundenta) unde sa il arunc.

E un oras unde mersul pe jos sau pe bicicleta sunt o placere, nu o corvoada. Unde poti sa te plimbi pe strada fara sa ti se faca greata si sila. E un oras unde  n-am auzit in 4 zile (in care am luat orasul la pas si am acoperit destuuul de mult din el) NICI O MANEA, fratilor! NIMIC! Nu tu manele in autobuz, nu tu manele in oras, nicaieri! Nici tuciurii dubiosi imbracati in trening n-am vazut. Si asta pentru ca toate cele de mai sus sunt o marca inregistrata a Bucurestiului. Chiar radeam cu o prietena, spunandu-i ca in Cluj pana si cersetorii arata mai prietenos, si pana si tiganii par a fi de incredere (pentru ca, cu palariile lor late, vestele de piele si mustatile lungi au un aer foarte boem, spre deosebire de cocalarii in trening din MiticaLand).

Nu in ultimul rand, nu am vazut decat un sigur caine pe strada, si acela cu „cercel” si asta in Manastur. In centru n-am vazut picior de caine. Sa nu ma’ntelegeti gresit, iubesc cainii, insa e frumos sa vezi ca macar un oras din tara asta a reusit sa-si rezolve problema cainilor fara stapan. Si, cel mai probabil, au facut-o intr-un mod civilizat, fara otravuri si alte metode primitive de genul celor aplicate in Suceava. Pe de alta parte…daca ar fi sa fiu un pic malitios…am vazut cateva restaurante chinezesti in centru si asta imi cam da de gandit 🙂

In concluzie, singurul lucru care ma mai tine in Bucuresti sunt banii. Insa si motivul ala poate fi usor daramat, daca e sa ma iau dupa o vorba a unei amice traitoare in Cluj de ceva vreme: „in Bucuresti, se castiga bine si se traieste prost. La noi, se castiga mai prost, e drept…da’ se traieste infinit mai bine”. Cu toata sinceritatea o spun, ca daca ar fi sa-mi aleg orice alt oras in care sa-mi fac un viitor, sa ma asez cu familie cu tot, acela ar fi Clujul. Urmeaza postari despre mancare, bautura, voie buna si viata de noapte, asa ca tineti aproape, ca sa citez un mare clasic in viata 🙂

No, v-am tzucat pe budilarashe, shi s-auzim de binie!