13-15 iunie 2009 – 19 ani de la crimele din Piata Universitatii

Prins in agitatia vietii cotidiene, am uitat complet ca azi e 13 iunie. Ajuns acasa , am citit un comentariu de la amorphis pe articolul precedent, si mi-am adus aminte ce semnificatie au zilele de 13-15 iunie. Acum exact 19 ani, in Piata Universitatii, se murea pentru ca regimul comunist sa nu reinvie. Din pacate, „comunismul cu fata umana” sub obladuirea lui Iliescu, si ajutat de „oamenii muncii” din Valea Jiului, a invins atunci. Iliescu in schimb n-a facut nici o zi de puscarie pentru crimele comise, pentru instigare la violente si pentru aducerea minerilor in capitala. Dupa 19 ani, niste parinti inca isi plang copiii morti nevinovati in timp ce tovarasul Ilici zambeste candid si isi vede de viata. Revazand imagini filmate de televiziunile straine atunci, cel mai socant nu mi s-a parut sangele varsat…ci faptul ca minerii au fost primiti cu flori si aplaudati la intrarea in Bucuresti de catre aceleasi naparci comuniste care au tinut, ani de-a randul de-atunci, Romania in loc. Si cel mai dureros e ca, dupa atata amar de vreme, inca nu s-a produs o epurare politica a criminalilor comunisti si post-comunisti. De la inaltimea functiilor lor, ne zambesc in continuare tortionari, batausi, imbogatiti ai tranzitiei, mardeiasi de manan a 2a…ceea ce inseamna ca tinerii morti in `89 si `90 au murit degeaba. Am castigat o falsa democratie sub deviza „la vremuri noi, tot noi” – si suntem condusi de o clasa politica ce nu are curajul si demnitatea de a-si asuma raspunderea pentru trecut. Drept urmare inca nu se stie adevarul despre revolutie, si criminalii din Piata Universitatii 90 sunt bine mersi in libertate.

Sa ne gandim, asadar, macar in aceste 3 zile, la cei care au murit degeaba si se intorc in morminte vazand cum am ajuns. Va las in compania unui montaj-omagiu pe care l-am facut anul trecut pentru a comemora aceste zile. Imaginile sunt culese din documentare ale televiziunii franceze si ale TVR si contin si secvente din decembrie `89.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine! Odihneasca-se in pace eroii din Piata Universitatii!

Cinste memoriei eroilor zapacelii din decembrie `89

Am ajuns acasa, si primul lucru pe care l-am facut azi dimineata a fost sa caut o cafenea cu wireless ca sa pot scrie postarea asta.  Se pare ca voi avea totusi de unde scrie, din cand in cand, in timpul cat voi fi aici.

Am vrut sa scriu ceva despre decembrie 89 si nu stiu ce. Acum 20 de ani niste copii au murit ca sa pot eu scrie liber pe blog acum. Lovilutia m-a prins la 3 ani, nici nu stiam bine cum ma cheama, insa evenimentele de atunci au influentat modul in care am crescut si am trait in urmatorii 20 de ani. De aceea simt acum nevoia sa le multumesc celor care, in invalmaseala si confuzia acelor zile de decembrie, au iesit in strada si au rasturnat (ei, agenturile, fortele oculte straine, iliescu si compania, dracu’ stie cine exact, cert e ca au rasturnat) un sistem dictatorial si opresiv.

Astazi, Ilici a avut tupeul sa apara la cimitirul Eroilor Revolutiei. Niste revolutionari au aruncat cu monede in el, SPPistii au sarit cu hainele sa-l apere…penibilitate maxima, si multa multa ipocrizie din partea lui taica Ilici. In fine, cam asa se comemoreaza eroii pe la noi…aparitii publice, zambete la aparatele foto ale ziaristilor, interviuri cu diversi, rememorari peste rememorari, insa adevarul e ca inca nu se stie cu adevarat „cine-a tras in noi, in 21-22”. Si ma indoiesc ca  se va sti vreodata.

De aceea scriu postarea asta. E o comemorare personala a unor copii care au incasat gloante pentru libertate. Singura rasturnare violenta a comunismului din toata Europa. Acum, efortul lor pare in zadar…aceiasi servitori ai sistemului vechi ne conduc si acum de sub sigle de partid si programe de guvernare, insa sper si am convingerea ca in viitor sacrificiul lor va fi dus spre ceva mai bun si ei se vor putea odihni in pace.

Cu ocazia zilei de 21 decembrie, va pup pe portofele, si va las cu un montaj pe muzica pe care l-am facut cu un an in urma, ca omagiu adus acelor copii. S-auzim de bine!

Amintiri din tranzitie – Azi, sucul TEC si bomboanele cu calciu

Vecinul de blogosfera I. T. Morar gazduieste din cand in cand discutii cu tema amintiri din comunism. Aveam 3 ani la lovilutie, asa ca n-am amintiri din zona aia. In schimb primii ani `90 mi`i amintesc  cu drag ca fiind anii copilariei mele din spatele blocului A12 de pe strada Marasesti. Pe langa o sumedenie de jocuri cu care ne enervam vecinii comunisti, imi aduc aminte de produsele care au invadat tanara economie de piata romaneasca.

Mai tineti minte sucul TEC? Sifonul ala colorat, la cateva sute de lei (vechi) paharul, pe care il beam toti fara sa ne temem de E-uri, cancere si mai stiu eu ce? Aveam TEC la coltul blocului, aveam TEC peste drum de bloc, aveam TEC in cartierul vecin, la tot pasul era cate`o dugheana cu sifon colorat numai bun de racorit picimea. Cu timpul dughenele s-au transformat in mini-marketuri si sucul cu pricina a disparut.

O alta minune a capitalismului timpuriu erau bomboanele cu calciu. Asa le ziceam noi. Erau niste dropsuri de portocale, care aveau capetele efervescente si te piscau la limba. Nu tin minte exact cat costau, oricum in jurul a 10-20 de lei (vechi) bucata. Iar, se gaseau peste tot, si le mancam in prostie. Cum puneam mana pe ceva maruntis, fuga la Adisim sau la TEC (primele magazine „privatizate” din jurul lui A12) sa ne luam bomboane cu calciu. Bobo stie 🙂 au disparut si alea dupa o vreme, le-au inlocuit alte minunatii.

Voi ce amintiri aveti din primii ani `90?