Posts Tagged ‘Dacia 1310’

Operatiunea „Monstrul” partea a 3a si ultima: improvizatia romanului cea de pe urma

iulie 9, 2009

Eh, si-asa, cu traista goala, pe la 12 jumate, ne-am suit in masina si am pornit spre casa. Si ne-am dus, ca vantul si ca gandul, cu viteza melcului turbat. Ceea ce probabil v-ati dat seama deja citind partea 1 este ca drumul spre casa nu e vreun drum european cu 4 benzi, nu e nici macar un jigarit de drum comunal, ci e tot campul prafuit si ars de soare prin care am venit incoace. Numai ca n-am luat-o pe aceleasi carari pe care veniseram. Am trimis „inainte-mergatori” pe un drum ce ocolea balta, sa vedem daca se poate intra cu masina. Se putea. Ce conta ca nici unul din noi nu mai trecuseram pe-acolo? Aventura, tata, macar d-aia s-avem parte, daca peste n-a fost sa fie. In timp ce ne taraiam incet incet pe marginea baltii, pe langa stuf, ma incerca o senzatie intensa de deja-vu. Indicatiile pretioase nu s-au lasat asteptate: „haidi baa, iesim in drumu’ mare direct pe-aci, can` se termina balta”  „ma, vezi poteca aia? sunt oameni pe ea cu bicicleta, o merge si cu masina, hai pe-acolo!” „vezi ca vine o vagauna, sa nu ramai in ea, ocoleste, ia-o prin miriste; da-i incet ma, n-auzi, ramanem naiba pe-aici!”. Si, ca si cum ultima indicatie ar fi avut valoare de premonitie, Daciutza eroina care pana atunci rezistase prafului, caldurii, si drumului care-ar fi facut cinste chiar si planetei Marte, a inceput sa horcaie. Si horcaia, si horcaia, da’ tot se taraia, saracutza de ea. Fiind pe scaunul din dreapta, am observat rapid cum fatza soferului schimba diverse culori, de la nuante de alb pal, pana la rosu, verde, gri, mov, si inapoi la culoarea naturala a pielii. Am tras pe dreapta (vorba vine, pe dreapta…am oprit undeva la coada baltzii) si am primit cu stoicisim vestea: „ba…nu mai intra in viteza”. In secunda aia imi era clar ca fie se va intampla un miracol, fie o sa trebuiasca sa mergem cu pejosu’ prin camp ca sa nu ramanem acolo.

„Ba, o surubelnita aveti careva?” intreaba soferul. „Cre’ ca mi-a sarit schimbatoru’ din nuca, da’ nu-i nici o problema, cu o surubelnita, desfac, il bag la loc si merge”. Ne uitam ca tampitii unii la altii. De unde dracu’ si ta’su sa avem surubelnite la noi? Veniseram la prins peste, nu la faza regionala a concursului de inshurubat-deshurubat, etapa pe suruburi in cruce. Eh, si cum stateam noi si ne scarpinam in cap pe langa masina, soferul spune calm: „ba…nu mai e nevoie de surubelnita”   *pauza*  „…ca nu e sarit schimbatorul…”   *pauza*  „…e rupt de-a binelea, e rupt fieru’, sa mor io, era slabit de mai de mult si acu` s-a rupt..ce cacat facem?”. Instinctiv, m-am intors, in reluare, ca-n filme, spre sofer. Zambea cu schimbatorul de viteze in mana. In podeaua Daciei se vedeau garnitura data la oparte, si nuca de la schimbator, cu un ciot metalic scurt ramas in ea.

Pentru ca sunt o fiinta calma, mi-am muscat buzele si mi-am infranat dorinta nebuna de a  da cu piciorul in masina si a urla isteric. La ce noroc avusesem in ziua aia, se putea foarte bine sa sara o roata, sau naiba mai stie ce, daca dadeam cu piciorul in ea. Tocmai cand ma pregateam sa caut lemne de foc si sa fac cort din husele de la scaune (ca asa vazusem eu in Survivor Man pe Descopery), nea Cornel (Dumniezo` sa-i dea sanatate!) scoate usurel o cracana din sacul de pescuit (pentru necunoscatori, o cracana e o tija metalica cu un Y la capat, care se infige in pamant si-n care iti sprijini undita ca sa nu stai cu ea in mana), se pune pe scaunul din dreapta, mestereste ceva, iese din masina, indoaie cracana pe genunchi, se intoarce in masina, si iese zambitor de-acolo cu privirea aia de naufragiat care tocmai a zarit un vapor in larg: „noa…hai acasa acuma”. Ala a fost momentul in care am multumit tuturor mamelor care au dat nastere inginerilor care in 1984 au construit Dacia noastra alb 13 dupa principiul „las-o ba ca merge si-asa”. Ce facuse nea Cornel? Dom`le…infipsese cracana in ciotul de la schimbator, o indoise ca sa ii fie comod soferului, si…culmea, chiar intra in viteze. Mai bine ca inainte, daca e sa ne luam dupa spusele soferului. Adevar graiesc voua, ca NUMAI la Dacia 1310 poti face astfel de improvizatii. Ia sa vad eu masina straina care macar porneste de pe loc daca i se intampla asa ceva, daramite sa mai functioneze cu o cracana de pescuit pe post de schimbator de viteze.

In fine, ne-am tarait prin cele vagaune, am trecut prin ruinele CAP`ului, am intrat cu viteza melcului la sprint in Rosiori, si ne-am tarat incet spre casa. Eram numai buni de trimis dupa moarte, la cat de incet mergeam. DAR, macar nu ramaseseram in camp. Asa ca pe la 1 jumate, transpirat, prafuit, rosu la fata ca un rac, deshidratat si cu traista goala, intram pe usha socrilor. Nevasta-mea s-a prins din prima clipa ca nu prinsesem nimic, dar s-a comportat exemplar si a afisat o atitudine iubitoare si intelegatoare: „A, n-ai prins nimic? Bine…hai, du-te si te spala, ca puti”.

Si-asa s-a incheiat apoteotic (ce-mi mai place cuvantul asta!) sambata mea la peste pe Urlui. Si dat fiind ca n-am prins nimic, candva pe viitor trebuie sa repet experienta. Ca sa-mi fac norma la peste pe 2009 si sa stau linistit pana vara viitoare.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Reclame

Operatiunea „Monstrul”, partea 1: drumurile noastre toate…

iulie 6, 2009

M0tto:

Da-i omului un peste, si-l hranesti o zi. Invata-l pe Oly sa pescuiasca, si-o sa aiba ce povesti pe blog 3 zile la rand.

Ce-au in comun un crap, Oly, si interlopul proxenet Sica Topor din Ferentari?…nimic, da’ n-aveam cum altfel sa sparg gheata si sa-mi incep povestirea. Sambata trecuta am fost la peshte. Nu din ala la care-i dai banii inainte si te-alegi cu latzei dupa, din alalaltu’, care sta in balta si nu-i asa de prost precum ne-am dori noi sa fie. Desi datul cu bota batzu’n balta e un hobby mai vechi de-al meu, avand in vedere ca nimeni din familia mea n-are nici in clin nici in maneca cu asa ceva, rare sunt ocaziile cand apuc sa merg la pescuit; weekendul asta a fost una din acele ocazii rare si pretioase, de care trebuie sa te bucuri ca nu stii cand se mai intampla. Din fericire, familia extinsa (recte, partea neveste-mii de familie), mai are cate o tangenta cu pescuitul, asa ca unchiul neveste`mii (sa nu vi`l imaginati ceva moshulet hatru prieten cu rachiul si glumet nevoie mare, ca nu`i cazu`…de fapt e tanar si nu bea deloc 🙂 ) ne-a invitat pe mine si pe socru`miu la un peste. Booon, foarte frumos, zic. La 6 eram in picioare, la 7 eram in fata blocului din Rosiori unde stau socrii mei si ma luptam, impreuna cu tata socru, cu o sacosha  de cateva chintale cu merinde pentru noi si regimentul 14 infanterie, ca deh, doi baieti are mama, si n-o sa-i lase sa faca foamea pe balta. Foarte curand apare si gasca vesela, unchiul sus-amintit si alti doi prieteni, in limuzina prezidentiala ce avea sa ne duca la balta – o Dacie 1310 cu vreo cativa ani mai batrana ca mine, alb 13, fara nici o adaugire cocalareasca, scoasa parca dintr-o fantezie de poet optzecist. Curand aveam sa aflu de ce Dacia, NUMAI Dacia, si nici o alta masina decat ACEA Dacie era potrivita pentru locul unde mergeam. Si iac-asa, cei 5 viteji s-au pornit la drum cu gand rau pus pestelui din balta. Si de-aici, incepe aventura. Cu toate scartaiturile, batrana Dacie tragea destul de bine, asa ca cei cativa kilometri de asfalt pe care-i aveam de parcurs s-au terminat relativ repejor…dupa care a inceput EL…CAMPUL, nesfarsit si ars de soare precum peisajele din Dune, murdarit pe alocuri de cate-un petec de porumb, si, cel mai important – lipsit cu desavarsire de orice forma de drum definit. Exista doar carari facute de carute si tractoare, care se schimba de la an la an, in asa fel incat amicii mei nu stiu niciodata EXACT pe unde s-o ia ca sa nu ramana impotmoliti in noroi sau blocati prin vreo vagauna. Eu, linistit, pe locul din dreapta, ascultam 3 voci izbindu-se una de alta, si intrecandu-se in a da indicatii soferului, un tip tacut, care mai raspundea din cand in cand cu cate-un „bine ca esti tu mai dăştept” morometian printre dinti, in timp ce tragea de volan ca sa evite o groapa umpluta cu apa si noroi si intra in miriste, oftand cu durere de fiecare data cand baia de ulei sau toba de esapament a batranei Dacii atingeau pamantul. Dupa un timp, drumeagul prafuit s-a mai indreptat, si doar din cand in cand mai auzeam din spate cate-un „ia`o ba la dreapta p-aici, n-auzi? e mai scurt, iesi in drumu’ mare, faci stanga, ocolesti pe la ceapeu` si ajungi la balta”  „ba nu ma, tine-o inainte, faci stanga la prima, tii drept, cobori in vale si ajungi la balta” „uite ba salciile celea, nu le vezi, `ej chior? tine drumu’ asta drept si ajungem, ce te tot coiesti atata?”. Bietul sofer a rezistat cu stoicisim tuturor indicatiilor pretioase, ba chiar a urmat unele dintre ele, ca sa`mpace „turnul de control” din spate si sa le-nchida gura. Si uite-asa, intr-un tarziu, am ajuns si la Urlui – balta ascunsa-n mijlocul campului, la care poti ajunge doar cu bicicleta, motocicleta, jeepul sau…Dacia 1310 an fabricatie 1984, alb 13, fara modificari. Continuarea povestii, in episodul urmator. Pana atunci, va las cu niste imagini de la balta.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!