Posts Tagged ‘educatie’

Despre Virginia, numai de bine!

Iulie 19, 2010

Desi se afla la doar jumatate de ora de mers cu masina (tradus in drumuri romanesti – o ora, o ora jumate) de capitala Washington, comitatul Fairfax (alta traducere mai buna pentru County n-am gasit, impuscati-ma, naaa) e o zona impadurita si rurala din Virginia de Nord („rural” insemnand ca e compusa din orasele mici, nu din sate) extrem de placuta locuitului cand nu e vara. Cand e vara temperaturile depasesc lejer 110 F (aproximativ 43 de grade celsius) cu o umiditate care nu poate fi descrisa decat ca se-lipeste-camasa-de-tine-instant-cand-iesi-din-casa. Cu toate astea, regiunea e plina de parcuri, zone verzi, centre comerciale si, datorita apropierii de capitala, e o zona perfecta pentru cei ce lucreaza in Washington dar prefera o casuta in suburbii traiului agitat din oras. Este de asemenea recunoscut ca fiind districtul educational cu cele mai bune scoli generale si licee din Statele Unite – un fel de capitala a invatamantului pre-universitar. Si, printre altele, gazduieste unul din cele trei campusuri ale universitatii George Mason, unde am locuit in prima saptamana a aventurii mele americane.

Trecand peste faptul ca in prima noapte m-am ratacit in campus (da, e suficient de mare si de incurcat incat sa te poti rataci in el) cautand un supermarket, sederea acolo a fost extrem de placuta. Poate si din cauza ca in nici o cladire temperatura ambianta nu depasea 19 grade celsius, avand in vedere obiceiul americanilor de a supra-racori orice cladire, de la cel mai mic magazin si pana la cei mai mari zgarie-nori pe timp de vara.

Programul conferintei la care am participat a fost destul de permisiv si a inclus si o gramada de vizite prin Washington, despre care o sa va povestesc mai incolo. Ce vroiam sa spun acum are legatura cu invatamantul preuniversitar.

Liceul-gazda care a organizat, alaturi de Departamentul de Stat, conferinta cu pricina, se numeste Thomas Jefferson Highschool for Science and Technology. Si isi merita din plin numele. Cu toate ca e o scoala publica, si se confrunta cu aceleasi probleme ca scolile publice din Romania (da,  stiu, comparatia e deplasata, insa si ei au profesori prost sau cel putin insuficient platiti, fonduri bugetare limitate si o gramada de alte probleme) Thomas Jefferson e cel mai bine cotat liceu din tara, unde elevi care locuiesc chiar si la 2 ore distanta se inghesuie sa fie admisi, si doar cei mai buni dintre cei mai buni sunt primiti. Drept urmare, ca rezultat al unei combinatii fericite intre elevi exceptionali, profesori dedicati, si o legislatie permisiva care permite scolilor sa obtina fonduri din ORICE sursa (legala, desigur), mai putin activitati comerciale, o serie de laboratoare din cadrul liceului au nume de companii care o sa va sune foarte cunoscut: NASA, Apple, Microsoft, si altele…de ce? pentru ca grupuri de elevi au dezvoltat proiecte de cercetare, le-au prezentat companiilor cu pricina, iar companiile au inceput sa toarne fonduri in scoala si sa sponsorizeze laboratoare, pentru ca asa a ajuns America unde este acum: cultivandu-si creierele si sprijinind initiativele care au potential. De exemplu, o faimoasa companie (imi scapa numele) din domeniul cercetarii micro-biologice a permis unui grup de elevi sa-si desfasoare o serie de cercetari in laboratoarele lor (da, alea de le vedeti prin filme) pentru ca echipamentele necesare nu puteau fi livrate scolii si operate fara personal calificat. Si toate astea se intampla intr-o scoala publica, cu profesori bugetari, care insa vin la munca cu zambetul pe buze, au asigurat un trai decent si nu stau mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Deci, se poate.

Iar elevii nu sunt nicidecum genii supra-dotate. Sunt elevi normali, care insa sunt incurajati sa descopere, sa caute raspunsuri, sunt ajutati sa isi gaseasca drumul in viata si initiativele le sunt luate in serios. Doua din sesiunile conferintei au fost sustinute de doi elevi ce tocmai incheiasera clasa a 12a cu o luna in urma. Unul dintre ei dezvoltase o pereche de manusi cu senzori infrarosu, care, in combinatie cu un webcam modificat si un software scris de acelasi elev, inlocuiau cu succes mouse-ul. La momentul prezentarii, manusile puteau executa doar operatiuni elementare, drag, drop, resize, click stanga si dreapta, insa, daca proiectul va continua, avem toate sansele sa gasim pe piata de IT aceste manusi cat de curand, inlocuind tastaturile si mouse-urile si permitandu-ne sa interactionam cu calculatoarele mai ceva ca`n filmele SF (de altfel, inspiratia pentru proiectul cu pricina i-a venit elevului chiar privind un film SF).

Pun pariu ca daca am lua 100 de elevi supra-dotati (si avem, slava domnului, destui) din Romania si i-am lasa sa-si faca de cap in liceul ala, intr-un an am avea colonii pe Marte. Eh…exagerez si eu, insa e clar ce potential imens ar avea unii elevi romani cu acces la astfel de resurse, in comparatie cu scolile noastre dotate ultima oara inainte de revolutie (si nu ma refer doar la calculatoare, dotarea unei scoli inseamna MUUULT mai mult de atat) si cu cadre didactice inchistate intr-o mentalitate invechita si retrograda.

N-as vrea sa va plictisesc cu detalii de la conferinta, asa ca n-o sa intru in detalii despre asta. In postarile viitoare o sa va povestesc despre Washington, iar maine-poimaine, despre cum am cumparat prima mea bere in State prin programul bere-doar-cu-buletinul 🙂

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. Manjusri, ti-am povestit pe scurt cum e cu campusul intr-un comentariu la celalalt articol.

Anunțuri

Amintiri din tranzitie episodul fara numar: Ana avea mere. I-au ramas doar cotoarele

Februarie 10, 2009

Din cand in cand mai arunc un ochi pe net si-mi aduc aminte asa, ca prin ceata, ca am blog. Stiu ca am rarit-o grav cu scrisul, dar am ajuns la concluzia ca d`aia mi-am facut blog, ca sa scriu cand imi vine, si bine, nu copy-paste la articole de ziar. Printre alte planuri pe care le am pentru imbunatatirea blogului se numara si relansarea serialului cu amintiri din tranzitie, de data asta, sper, cu mai multe comentarii din partea voastra si povestioare despre primii ani `90.

Astazi ne vom aminti cu drag despre invatamantul ultramodern din primii ani de dupa lovilutie. Abecedare cu coperti groase de carton, carti de aritmetica asemenea, caiete tip 1 si 2, si nu in ultimul rand programa scolara care inca nu scosese capul bine din comunism. Propozitiile tip din abecedare mi-au ramas infipte`n creier pana azi si nu cred ca o sa le uit vreodata: „Ana are mere. Petru are pere.”   „Tatal meu e tractorist. El da tarii paine.”  „Parvu are paine.” …si multe multe alte asemenea fraze tip la care astazi boboceii din clasa 1 ar rade copios. Aaaa, si apropo: cine-si mai aduce aminte de povestioarele alea moralizatoare cu mama care poate hrani 3 pui dar 3 pui nu pot ingriji o mama si zboara singuri spre tarile calde, copilul care vine la scoala cu pantofii murdari pentru ca parintii au uitat sa-i curete si doamna invatatoare ii spune ca el e dator sa curete pantofii parintilor, fratiorul nespalat si imbracat ponosit cu hainele fratelui mai mare din cauza saraciei, si multe alte asemenea? Eh…stiu ca de-obicei sunt carcotas, insa de data asta trebuie sa recunosc ca poate n-ar fi rau sa invete si copiii de acum niste povestioare moralizatoare…poate nu s-ar mai rupe in bataie pe holuri la varste din ce in ce mai fragede.

V-ati gandit vreodata cum ar suna astazi propozitiile din abecedarul copilariei? „Ana are iPOD. Petre are laptop.”  „Tatal meu e senator. El da tarii m**e.” (multe).  „Parvu are chipsuri.” „Colega din spate are tzatze.”

In alta ordine de idei, clasele primare n-au insemnat doar carti comuniste si texte cu subinteles. Cine isi aduce aminte (daca a avut asa ceva) de podul de flori din clasa 1? Sau de excursiile cu clasa? Vreau sa mai aud amintiri din clasele primare, nu va sfiiti, vreau sa stiu tot tot tot 🙂 ati luat coronita? v-au fotografiat parintii in careu? aveati cate un parinte in clasa pentru fiecare chestie ce trebuia rezolvata? noi aveam – parinte responsabil cu filmatul evenimentelor, parinte care ne facea rost de autocar cand mergeam in excursii, parinte responsabil cu de toate. Serbarile de craciun, ooo daa, serbarile de craciun…in clasa a 3a m-au pus sa ma costumez in MC, si nu ma refer la nene din ala care vorbeste repede si freaca discuri 🙂

Ma opresc, ca ma apuca nostalgia bancilor cu planseu de PAL, geamurilor cu 8 ochiuri si plasa de gard, tablelor vopsite cu linii ajutatoare, si vietii fara griji…

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. : Aceasta postare este dedicata partial doamnei Bahrinceanu Maria, un pedagog de exceptie, cum rar se mai gasesc, cu un suflet mare si o rabdare nemarginita, care mi-a pus stiloul in mana si m-a facut om. Va multumesc pentru cei mai frumosi 4 ani de scoala, doamna invatatoare.