Posts Tagged ‘SUA’

Despre Virginia, numai de bine!

Iulie 19, 2010

Desi se afla la doar jumatate de ora de mers cu masina (tradus in drumuri romanesti – o ora, o ora jumate) de capitala Washington, comitatul Fairfax (alta traducere mai buna pentru County n-am gasit, impuscati-ma, naaa) e o zona impadurita si rurala din Virginia de Nord („rural” insemnand ca e compusa din orasele mici, nu din sate) extrem de placuta locuitului cand nu e vara. Cand e vara temperaturile depasesc lejer 110 F (aproximativ 43 de grade celsius) cu o umiditate care nu poate fi descrisa decat ca se-lipeste-camasa-de-tine-instant-cand-iesi-din-casa. Cu toate astea, regiunea e plina de parcuri, zone verzi, centre comerciale si, datorita apropierii de capitala, e o zona perfecta pentru cei ce lucreaza in Washington dar prefera o casuta in suburbii traiului agitat din oras. Este de asemenea recunoscut ca fiind districtul educational cu cele mai bune scoli generale si licee din Statele Unite – un fel de capitala a invatamantului pre-universitar. Si, printre altele, gazduieste unul din cele trei campusuri ale universitatii George Mason, unde am locuit in prima saptamana a aventurii mele americane.

Trecand peste faptul ca in prima noapte m-am ratacit in campus (da, e suficient de mare si de incurcat incat sa te poti rataci in el) cautand un supermarket, sederea acolo a fost extrem de placuta. Poate si din cauza ca in nici o cladire temperatura ambianta nu depasea 19 grade celsius, avand in vedere obiceiul americanilor de a supra-racori orice cladire, de la cel mai mic magazin si pana la cei mai mari zgarie-nori pe timp de vara.

Programul conferintei la care am participat a fost destul de permisiv si a inclus si o gramada de vizite prin Washington, despre care o sa va povestesc mai incolo. Ce vroiam sa spun acum are legatura cu invatamantul preuniversitar.

Liceul-gazda care a organizat, alaturi de Departamentul de Stat, conferinta cu pricina, se numeste Thomas Jefferson Highschool for Science and Technology. Si isi merita din plin numele. Cu toate ca e o scoala publica, si se confrunta cu aceleasi probleme ca scolile publice din Romania (da,  stiu, comparatia e deplasata, insa si ei au profesori prost sau cel putin insuficient platiti, fonduri bugetare limitate si o gramada de alte probleme) Thomas Jefferson e cel mai bine cotat liceu din tara, unde elevi care locuiesc chiar si la 2 ore distanta se inghesuie sa fie admisi, si doar cei mai buni dintre cei mai buni sunt primiti. Drept urmare, ca rezultat al unei combinatii fericite intre elevi exceptionali, profesori dedicati, si o legislatie permisiva care permite scolilor sa obtina fonduri din ORICE sursa (legala, desigur), mai putin activitati comerciale, o serie de laboratoare din cadrul liceului au nume de companii care o sa va sune foarte cunoscut: NASA, Apple, Microsoft, si altele…de ce? pentru ca grupuri de elevi au dezvoltat proiecte de cercetare, le-au prezentat companiilor cu pricina, iar companiile au inceput sa toarne fonduri in scoala si sa sponsorizeze laboratoare, pentru ca asa a ajuns America unde este acum: cultivandu-si creierele si sprijinind initiativele care au potential. De exemplu, o faimoasa companie (imi scapa numele) din domeniul cercetarii micro-biologice a permis unui grup de elevi sa-si desfasoare o serie de cercetari in laboratoarele lor (da, alea de le vedeti prin filme) pentru ca echipamentele necesare nu puteau fi livrate scolii si operate fara personal calificat. Si toate astea se intampla intr-o scoala publica, cu profesori bugetari, care insa vin la munca cu zambetul pe buze, au asigurat un trai decent si nu stau mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Deci, se poate.

Iar elevii nu sunt nicidecum genii supra-dotate. Sunt elevi normali, care insa sunt incurajati sa descopere, sa caute raspunsuri, sunt ajutati sa isi gaseasca drumul in viata si initiativele le sunt luate in serios. Doua din sesiunile conferintei au fost sustinute de doi elevi ce tocmai incheiasera clasa a 12a cu o luna in urma. Unul dintre ei dezvoltase o pereche de manusi cu senzori infrarosu, care, in combinatie cu un webcam modificat si un software scris de acelasi elev, inlocuiau cu succes mouse-ul. La momentul prezentarii, manusile puteau executa doar operatiuni elementare, drag, drop, resize, click stanga si dreapta, insa, daca proiectul va continua, avem toate sansele sa gasim pe piata de IT aceste manusi cat de curand, inlocuind tastaturile si mouse-urile si permitandu-ne sa interactionam cu calculatoarele mai ceva ca`n filmele SF (de altfel, inspiratia pentru proiectul cu pricina i-a venit elevului chiar privind un film SF).

Pun pariu ca daca am lua 100 de elevi supra-dotati (si avem, slava domnului, destui) din Romania si i-am lasa sa-si faca de cap in liceul ala, intr-un an am avea colonii pe Marte. Eh…exagerez si eu, insa e clar ce potential imens ar avea unii elevi romani cu acces la astfel de resurse, in comparatie cu scolile noastre dotate ultima oara inainte de revolutie (si nu ma refer doar la calculatoare, dotarea unei scoli inseamna MUUULT mai mult de atat) si cu cadre didactice inchistate intr-o mentalitate invechita si retrograda.

N-as vrea sa va plictisesc cu detalii de la conferinta, asa ca n-o sa intru in detalii despre asta. In postarile viitoare o sa va povestesc despre Washington, iar maine-poimaine, despre cum am cumparat prima mea bere in State prin programul bere-doar-cu-buletinul 🙂

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. Manjusri, ti-am povestit pe scurt cum e cu campusul intr-un comentariu la celalalt articol.

Anunțuri

Scopul si durata vizitei, mai draga

Iulie 15, 2010

Eh, si iac`asa, dupa primul zbor trans-atlantic din viata mea, am ajuns, mai mult buimac decat treaz si ranjind pierdut si hipnotizat la Washington Dulles International Airport (cunoscut in prescurtari internationale cu numele sugestiv de…IAD). Si, coborand din avionul bine racorit, dau de 40 de grade afara si ceva mai putine inauntru, si ma transform dintr-un zombie uscat intr-unul ud. Prima chestie pe care am observat-o a fost ca vama era in celalalt capat de aeroport. Asa ca a trebuit sa ma sui intr-un trocarici (un fel de camion care se inalta pana la nivelul portilor de debarcare si apoi cobora la nivelul pistei si te ducea la vama) si sa bat juma’ de aeroport pana la labirintul-cel-fara-de-iesire, adica o coada formata din pasagerii ultimelor 3 avioane care aterizasera in acelasi interval orar cu al meu.

Si atunci am avut primul contact cu eficienta americana. Desi erau peste 400 de oameni la coada, randul se misca civilizat si la capat un „ghid” directiona oamenii spre unul dintre cei 30 de functionari prezenti la datorie, cu toate ca era duminica dup`amiaza. Nu tu coate, nu tu ghionturi, doar un rand de oameni avansand civilizat. Cu toate astea, insa, a durat putin peste o ora pana sa-mi vina randul sa fiu „procesat”, moment in care eram deja atat de obosit incat abia am reusit sa-mi scot pasaportul din buzunar si sa-l dau lu’ tanti de la ghiseu. Si apoi a venit intrebarea. Intrebarea pentru care ma pregatisem tot drumul sa raspund cat mai coerent si mai clar, ca sa nu ridic suspiciuni. „Hello Sir, what is the purpose of your visit to the United States?”. Eu…nimic. Privire pierduta, mintea`n colturi, eram blocat. De oboseala, de emotie, de naiba stie ce. Dupa cateva secunde am facut si eu click si am raspuns: „I`m going to the Jefferson Online…Overseas…O…you know what? Let me just show you” si am scos din ghiozdan invitatia la conferinta, convins fiind ca in momentul urmator voi fi luat deoparte si dus intr-o cameruta pentru suspecti ca sa fiu interogat in detaliu, fiindca nu stiusem sa le spun scopul si durata vizitei. Adevarul e ca mi s-a bagat in cap de acasa (de catre colegii americani) ca ofiterii vamali din State sunt niste bestii fara suflet, care mai repede te-ar trimite pachet inapoi acasa decat sa te lase sa intri in tara daca li se pare ca ceva e suspect cu tine. Insa dupa ce s-a uitat pe invitatie si a dat din cap a aprobare, mi-a capsat pe pasaport hartia de intrare, mi-a pus stampila, m-a amprentat, facut poza, si mi-a dat drumul sa haladui liber in Statele Unite. Ce-i drept, mi-a luat 10 amprente, nu 4 ca la restul celor procesati pana atunci, dar nu conta. Eram liiibeeerrr in State, imi vedeam visul cu ochii, si eram atat de fericit incat imi venea sa ies imediat din aeroport si sa urlu…pana cand mi-am adus aminte ca avusesem si bagaj in cala, pe care trebuia acum sa-l recuperez.

Pentru ca durase mult procesatul, oamenii au eliberat banda si au mutat toate bagajele in diverse colturi, iar eu, chior de oboseala,  nu mi-l gaseam pe al meu. In paranteza fie spus, frica mea cea mai mare legata de zbor era sa nu-mi piarda bagajul. Asa ca, fara sa caut prea mult, l-am luat la`mpins vagoane pe reprezentantul KLM din aerport, care s-a oferit sa-mi aduca hartii si hartioare, sa vedem cum rezolvam problema…insa intre timp, mi-am gasit si eu bagajul si am zbughit-o pe usi direct in statia de autobuz din fata aeroportului. Unde aerul avea temperatura aproximativa de 40 de grade si umiditate nu-stiu-in-cifre-dar-s-a-lipit-instant-camasa-pe-mine. Am tras adanc aer in piept si…siiii….am mers la autobuz unde e racoare si bine? Nuuuu, mi-am aprins o tigara, ca nu mai fumasem de 14 ore si deja imi tropaiau piticii pe creier. Evident, am intrebat mai intai daca e voie sa fumez pe trotuar…ca au  mai ramas foaarte putine locuri in America unde poti fuma liber si neingradit. Si dupa ce mi-am facut si pofta asta, am continuat agale, taraind trollerul dupa mine, spre autobuzul A5 care urma sa ma lase la cea mai apropiata statie de metrou, de unde aveam sa iau metroul pana la un capat de linie de unde aveam sa iau un alt autobuz pana in campusul universitatii George Mason din Fairfax, Virginia. Ati inteles ceva? …ma bucur, nici eu…dar trebuia sa ajung acolo si trebuia sa trec prin toti pasii aia ca s-o fac.

Asa ca m-am suit in autobuz si am asteptat rabdator sa ajung la prima statie de metrou (aflata la vreo 35 de minute de mers cu autobuzul de aeroport…) unde am constatat, dezamagit, ca arata cam ca statia Titan din Bucuresti, doar ca de doua ori mai adanca. Mi-a luat 3 minute coboratul cu scara rulanta, dupa care am mai dat de o scara rulanta care ducea la linie. Eh…ce ti-e si cu americanii astia, cum maresc ei tot. O alta descoperire a fost ca plata calatoriei se face pe incredere…trebuie sa selectezi dintr-un panou statia de destinatie, sa vezi cat te costa pana acolo, sa bagi banii intr-un automat si ala sa-ti scuipe o cartela de exact valoarea calatoriei tale.

In fine, a venit si metroul ,dupa ce credeam ca o sa ma topesc in statia aia (daca afara erau 4o de grade, inauntru erau pe putin 45)  si am observat ca conductorii din metroul washingtonian sunt foarte grabiti…imediat ce s-au deschis usile a intrat semnalul de inchis usile…dar am apucat sa ma urc, si sa ma si asez, intr-un vagon de metrou, atentie: MOCHETAT, si cu banci capitonate. Da? Repet, in caz ca sunteti la fel de surprinsi ca mine: mocheta pe jos, banci capitonate. Si da, mocheta era curata. Si bancile intregi, fara „Gigel + Ionela = Love” scrijelit cu briceagul in musama.

La destinatie am mai aflat doua lucruri: 1. ca trebuie sa bagi cartela si la iesire, si daca ai fost chitra si n-ai platit cat trebuie pe calatorie, nu poti iesi din statie, trebuie sa bagi cartela intr-un automat de Exit Fare si sa platesti diferenta ca sa poti iesi, si 2. ca duminica dup`amiaza cursa intre metrou si campus nu mai circula de pe la ora 5…si era cam 7 deja. Asa ca m-am suit intr-un taxi cu o taximetrista foarte vorbareata, o negresa simpatica cu aer de mama protectoare din filme care te pocneste daca injuri in casa si care la fiecare doua cuvinte spunea un „honey”. Si, vrand sa afle de unde sunt, i-am zis ca-s de „far far away” ceea ce n-a facut-o sa renunte…a trebuit sa cedez si sa spun si de unde far far away sunt. Si atunci am aflat ca pamantul e un loc foarte mic, si ca romanii s-au aciuat peste tot pe el. „Ohh, Romania you say? Honey we got a red top cab driver here from Romania. His name is Dan, we’re good friends, known`im since he started, but he ain`t here right now, Dan went to Romania for the summer, in the mountains, he can’t stand the Virginia heat”. Si uite-asa, am inteles ca oricat incerc sa scap, oriunde m-as duce, chiar si la 7 mii de km de casa, undeva, cineva, tot va fi auzit de romani si Romania. Din fericire, de partea aia a oceanului au ajuns, in mare parte, romani care s-au dus sa-si faca un rost in viata, prin munca, nu prin boschetarie si furt. Asa ca n-am avut motive sa ma simt rusinat, pe toata durata vizitei mele. Eh…au si vizele astea (si greutatea obtinerii lor), un avantaj, este?

Si uite-asa, din vorba`n vorba, semi-teleghidat precum robotzelul C3PO din Razboiul Stelelor (dushmanu` lu` ala micu` de respira greu, care, apropo, era ta`su baaa!) am ajuns in campusul George Mason si m-am si cazat. Cred ca era undeva la vreo 4 dimineata ora Romaniei, iar eu plecasem de-acasa in ziua precedenta la 10 dimineata…deci de vreo 18 ore bune…insa ajunsesem! Calcam pe pamant american, chiar daca in Virginia rurala, dar pamant american! Si de-ici incolo, a`nceput experienta de neuitat a celor doua saptamani americane.

Insa despre asta, in episoadele urmatoare. Pana atunci, v-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!

KLM, te iubim, cu tine zburatacim

Iulie 14, 2010

Trebuie sa incep postarea cu un mic detaliu tehnic: pana acum doua saptamani si`un pic, nu mai zburasem in viata mea. Eram un pamantean sadea, care habar n-avea cum e sa zbori. Acum pot sa spun ca ador modalitatea asta de transport, si daca mi-as permite, as folosi-o mult mai des. Nimic nu se compara cu zborul la 12 mii de metri inaltime, unde e mereu senin (ma rog, mai putin cand erupe vreun vulcan si umple ceru’ de cenusa) si cu senzatia pe care o ai cand accelerezi pe pista, te lipesti de scaun si apoi incepi sa vezi cum se departeaza pamantul de tine. Am reusit cu greu sa-mi stapanesc entuziasmul de copil la prima decolare din viata mea. Si la prima aterizare. Si la a doua decolare. Si la plimbarile prin filtre de securitate prin aeroporturi. Si la toate lucrurile astea complet noi pentru mine, care m-au facut sa simt ca traiesc, dupa o indelunga stare de plictiseala si banalitate in care parea ca nimic nou nu se mai poate intampla.

Primul zbor din viata mea a fost cu Tarom. Pana la Amsterdam, unde aveam legatura. Vreau sa spun ca plecasem din start cu ideea preconceputa ca Taromul are o flota de rable pe cale de descompunere si un personal gen controlorii de bilete de pe CFR. Cu mare drag spun ca m-am inselat. Am avut parte de un personal super-amabil, de un pranz copios (cu toate ca era vorba de un zbor de doar doua ore) si de un Boeing in stare perfecta de functionare, si, contrar speculatiilor mele, foarte silentios. Am avut noroc si de un loc la geam, fix pe aripa, asa incat m-am putut bucura din plin de decolare, aterizare, si privelistea pamantului olandez furat apelor si a morilor de vant vazute din aer.

In secunda in care am iesit din avion pe Schipol (principalul aeroport olandez international) am simtit ca nu mai sunt in Romanistan. Nu doar constructia in sine, ci si figurile mult mai relaxate si lipsite de riduri ale calatorilor si personalului din aeroport. Si faptul ca necunoscuti treceau pe langa mine zambind, nu ingandurati si cu privirea in pamant. Si, nu in ultimul rand, atitudinea personalului fata de client – ceva ce m-a surprins enorm. Eram insetat si mi-am luat o sticla de cola la jumate; am ajuns la filtrul de securitate pentru poarta de imbarcare de unde aveam legatura, am trecut de filtru, si nenea mi-a zis ceva ce stiam deja, dar uitasem complet: ca nu am voie dincolo de filtru cu sticla. Insa, ca sa nu mai trec odata prin filtru, mi-a permis sa termin formalitatile, perchezitia, controlul la bagaj, si sa  imi beau sucul, cu conditia sa raman in aria lui vizuala si apoi sa arunc sticla. Nu stiu daca a facut-o din amabilitate, sau fiindca mi se citea in privirea dezorientata ca nu mai facusem lucrurile astea pana atunci, insa am apreciat imediat caldura si amabilitatea cu care mi-a oferit o solutie de compromis fara sa se uite urat, fara sa ma trateze ca si cum ii eram dator cu viata si fara aroganta de functionar cu care ma obisnuisem in Romania.

Stiu ca pentru unii cititori postarea asta pare puerila, insa n-am cum altfel sa-mi exprim entuziasmul. Calatoria in State a fost o experienta atat de complexa si de minunata, din atat de multe puncte de vedere, incat n-am cum s-o exprim altfel decat prin descrierea bucuriilor mici si a lucrurilor simple care au facut-o atat de speciala.

Si asa continua povestea. Dupa escala la Amsterdam, bucata a doua de zbor, aia mai serioasa, de 8 ore jumate, a fost cu KLM. Din nou, poate unii din voi au zburat cu alte linii aeriene mai smechere, insa pentru mine KLM`ul va ramane mereu compania cu care am facut primul zbor trans-atlantic, si care s-a straduit din rasputeri sa-mi ofere mie si celorlalti 200 de oameni de la bord o experienta cat mai placuta. Incepand cu mancarea din abundenta (3 mese principale + snacksuri si bauturi nelimitate) care mi-a daramat orice mit despre calitatea proasta a mancarii de avion, si continuand cu un personal de zbor mai mult decat amabil si placut, experienta trans-atlantica a fost una cum nu se poate mai buna. Desi mi-am petrecut buna parte din cele 8 ore si`un pic plimbandu-ma prin avion (din cauza spatiului redus pentru picioare si a inaltimii mele), pot sa spun ca n-am simtit drumul. Am stat la povesti cu stewardezele, am reusit sa vad, intr-un tarziu, dupa ce toata lumea l-a laudat si l-a para-laudat, Avatar, pe un ecran de 10 inch si dintr-o pozitie nu tocmai comoda, insa, la fel ca si la zborul Bucuresti – Amsterdam, m-am bucurat de fiecare secunda. O data, pentru ca finalul calatoriei era in Washington, si asta insemna indeplinirea unui vis de-o viata, si a doua oara, pentru ca eram deasupra unei intinderi nesfarsite de apa, la 12 mii de metri inaltime, zburand cu peste 900 de km la ora.

Cand pilotul ne-a anuntat ca incepem coborarea spre Washington mi s-a pus un ranjet cretin pe fata pe care n-am reusit sa mi-l sterg pana am coborat din avion. Mi se parea un vis, nu puteam sa constientizez ca in 40 de minute voi pune piciorul in tara visurilor mele.  Si datorez KLM multumiri pentru ca mi-au facut calatoria placuta si timpul sa treaca pe nesimtite. Cu proxima ocazie, cand voi mai ajunge pe taramuri americane, cu siguranta voi alege tot KLM. Asa, fiindca prima impresie conteaza!

Maine, aventuri in vama Dulles International si taximetristul Dan din Romania, sau cum te urmareste umbra tarii-mama chiar si la 6 mii de km departare.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Vorba lu’ Oly go America

Iulie 11, 2010

Bine v-am regasit, dragilor. Nu stiu cati din cei 3 cititori fideli mi-au simtit lipsa, insa in ultima luna si ceva n-am mai scos o vorbulita fiindc`am fost ocupat sa-mi pregatesc si execut vizita istorica in tara (nu foarte) vecina si pretena America. Urmeaza, asadar, o serie de episoade in care-o sa va povestesc cum am zburat, vazut, trait, si zburat inapoi in Romanistan. Pe foarte scurt, am fost la o conferinta in Virginia, am vazut Washingtonul si apoi ‘cireasa de pe tort’ –  o saptamana in New York. In total doua saptamani de vis intr-o tara care, daca ar exista Dumnezeu, ar fi darul sau pentru umanitate. Si nu spun asta pentru ca am plecat acolo din start cu ideea ca e raiul pe pamant, ci pentru ca in cele doua saptamani m-am tinut departe de tot ce inseamna chestii turistice (ma rog, am facut catralioane de poze si am vizitat monumentele importante din DC si New York, ca deh, nu se cadea sa fiu acolo si sa nu le vad) insa am incercat in prinicipal sa vorbesc cu oameni de rand, sa merg in cartierele lor, sa vad cum traiesc, sa ma amestec intre ei si, in mare, sa nu fiu turistul cu ochii pe sus si camera la gat (desi, repet, am avut in permanenta camera la gat si in New York nu se poate sa nu umbli cu ochii pe sus).

In continuare, ca sa nu intram direct in branza si sa va tin in suspans putin, o sa incep cu o serie de multumiri: multzam fain, shefu`, ca ai facut posibila calatoria asta acceptandu-mi inscrierea la conferinta si platindu-mi biletul de avion 🙂 la mai multe! multam fain, US State Department, ca, desi am venit la interviul de viza cu pleata-n vant si mult prea glumet, n-ati crezut ca sunt terorist si mi-ati dat viza pe 10 ani. Multam ofiterului de la vama din Dulles International care, desi eram beat de oboseala si nesomn si n-am stiut sa-i spun scopul si durata vizitei, asa ca am scos din geanta invitatia la conferinta si i-am trantit-o pe masa n-a crezut ca sunt un viitor muncitor la negru in fast-foodurile patriei si mi-a pus stampila de intrare. Si, poate cel mai important aspect al calatoriei, multumesc couchsurfing.org pentru ca exista, pentru ca e un site minunat unde necunoscutii devin prieteni si fac schimburi interculturale in cele mai ciudate si imposibile domenii, si pentru ca, datorita site-ului cu pricina, am locuit 3 zile la etajul 19 intr-un zgarie-nori din Times Square cu 4 dementi si jumatate care m-au facut imediat sa ma simt ca acasa si mi-au aratat cat de frumoasa e viata in New York, dincolo de orice ar fi putut sa-mi arate chiar si cel mai smecher ghid turistic. Tot pe couchsurfing am cunoscut si alti 3 dementi cu care am petrecut nebuneste in East Village, am vazut o semifinala de mondial in Queens ( desi nu-mi place fotbalul nici de frica) si am gatit paste pe fundal muzical de Bob Marley in bucataria unui apartament cochet dintr-un bloc de caramida, mai frumos decat ce se vede in filme. Si nu in ultimul rand, multumesc Hostelling International pentru patul la 30 de dolari pe noapte pe care mi l-au oferit fara rezervare prealabila si fara obligatii cand mai aveam nevoie de 3 zile de cazare si nu aveam unde sa le gasesc la preturi sub 100 de dolari.

A fost o experienta de neuitat si pe parcursul urmatoarelor zile si saptamani (depinde cat de des voi scrie) o s-o impartasesc cu voi, cum ar spune Borat, „to benefit great nation of Romania”.

Pana atunci, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Blues de viata grea

Septembrie 1, 2009

Acum vreo doua secole si ceva, pe la inceputul istoriei lor scurte si tumultuoase, SUA, banuind probabil ca sefii de trib din Africa ascundeau arme biologice in buncare si pentru ca pe vremea aia era cam greu sa aduci democratia asa de departe de casa, s-au hotarat sa puna de-un mic import de forta de munca mocca promitandu-le bietilor oameni cetatenie, salarii mari si viata buna in tara tuturor posibilitatilor. Asta dupa ce, in prealabil, ii inghesuiau ca pe vite in corabii si-i bateau de le sareau capacele p-aia care nu primeau de buna voie visul american.

Si iac-asha, ca prin minune, cu mult inainte de irlandezi, italieni, si alte soiuri de europeni dubiosi, iar mai apoi asiatici, mexicani si, in genere, toate neamurile pamantului, au sosit pe taram american niste milioane de nefericiti din Africa. Cum pe vremea aia, la scolile militare (pentru baieti) respectiv la pensioanele de bune maniere (pentru domnisoare) nu exista materia optionala „corectitudine politica”, toata lumea le spunea cioroi (nigger sau coon – pentru cei ce abia acum deschid manualele de limba engleza) sau, in cazul stapanilor mai milosi, „negrotei” (negro). Pe langa adresarea nu tocmai ortodoxa, stapanii ii munceau si-i bateau de le sareau capacele (de aici expresiile foarte populare „muncesc ca un negru pe plantatie”  si „a bumbaci pe cineva” cu sensul de a bate pe cineva oarecum similar cu bataile incasate de negri pe plantatiile de bumbac). Eh…si urma acestor tratamente, intr-o zi, transpirat de la cules si semi mort de foame, un negru s-a ridicat si-a zis „pana cand o viata cruda si un trai nefericit?”…numai ca, fiind aproape mort, vorbele i-au iesit din gura pe tonalitati diferite. Si-asa, fratilor, s-a nascut bluesul. Unul din cele mai pline de suflet si vibratie genuri muzicale s-a nascut in lanul de bumbac, din suferinta unor oameni smulsi din casele lor si carati cu vaporul la mii de kilometri, pe un alt continent, fara nici un drept, si de cele mai multe ori ucisi prin munca.

De ce am scris toata poliloghia aia de mai sus? Eh, pentru ca vremurile s-au schimbat, de aia am scris. Acum americanii ar face orice sa opreasca noi imigranti sa intre in tara lor, si nici prin gand nu le mai trece sa-i aduca cu forta. Mai mult decat atat, acum ei se suie-n avioane, si pleaca in destinatii turistice enigmatice si exotice precum Irak si Afganistan, unde de indata ce ajung, aduc ca cadou (cacofonie intentionata) democratia. Normal, „bastinasii” n-au nici un cuvant de spus in asta…cum adica sa refuzi democratia? nebun de legat tre’ sa fii…cum ce va costa? o nimica toata, fratzica, niscai barili de petrol. A, nu vreti sa ne dati petrol, si mai aruncati si cu pietre`n noi? Eh las` ca indata va spunem lu` taticu` si vine cu democratia peste voi!

Acum lanul de bumbac se numeste, pompos, „corporatie” sau „multinationala”. Sclavagismul se numeste „outsourcing” si stapanul nu numai ca nu te tine cu forta…dar renunti tu de bunavoie la libertatile tale ca sa nu te dea afara…ca linia de asteptare pentru sclavi noi, proaspeti si cu dorinta de munca e mare, si unii si-ar vinde sufletul sa aiba pozitia ta. Asa ca tragi, ca sclavul pe plantatie, de dimineata pana seara, ca la sfarsitul lunii sa numeri niste bani pe care sa-i dai din mana a doua zi pe chirie, intretinere, rate la banca, leasing la masina. Normal ca, pentru treaba asta, nu poti nici macar sa te bucuri de taramul fagaduintei – ca doar americanu` nu`i prost sa te cheme sa muncesti la el in tara. Iti face el un bloc de sticla in oras la tine, tranteste un calculator si-o imprimanta in el, si gata fratzica, ce-ti trebe tie sa vezi New Yorku`?

Viata-i grea, cu toata tehnologia moderna care ne ajuta, cu toate resursele pe care le avem la dispozitie, viata-i grea. Asa ca daca vedeti in vreun parc vreun tanar in costum, cu diplomat in mana, laptop sub brat, si casca bluetooth in ureche privind trist in gol si cantand la muzicutza, sa-i spuneti o vorba buna, ca nu e nebun. E doar un sclav modern re-inventand bluesul.

V-am pupat pe portofele si s-auzim de bine!